Imaginea contează!?

Privim în jur, citim ziare, cărţi, reviste culturale sau tabloide, care de multe ori dau realităţii diferite chipuri, fie idealiste, fie pesimiste, fie echilibrate.

Invadaţi de această diversitate a aşezării realităţii am ajuns să ne ascundem de multe ori în faţa unei imagini. Ne aruncăm în discuţii, zâmbim frumos şi înjurăm pe la spate, ne minţim sau îi minţim pe alţii. Şi toate astea pentru ce? Pentru a căpăta un strop de atenţie. Pentru a reuşi să fim lăudaţi de unii sau de alţii. Pentru a ne face "publicitate". Pentru a fi văzuţi bine de nişte indivizi pe care ajungem până la urmă să nu-i mai vrem în jurul nostru, să nu-i mai suportăm tocmai pentru că după ce au văzut ce era de văzut la noi, sau ce voiam noi să vadă, nu mai găsesc nimic interesant. Toate acestea se întâmplă până la urmă pentru că la cei mai mulţi doar imaginea contează. Însă acest tip de fals idealism şi fals triumfalism, în schimbul recunoaşterii stării reale, a dăunat întru începuturi fariseilor, care se străduiau de altfel cu timp şi fără timp să îşi păstreze o imagine nepătată. Şi ce au pierdut până la urmă? Apropierea de Hristos, de Cel pentru care îşi zidiseră cu atâta osteneală imaginea. În faţa Mântuitorului Hristos contează imaginea omului lăuntric şi mai puţin cea zidită artificial. Contează imaginea reală, ancorată în faptele şi realităţile noastre. Poziţionarea celor două duminici (a Vameşului şi a Fariseului, şi a Fiului risipitor) înaintea începerii Postului Mare e ca un semnal pentru cei care, postind, s-ar putea îndreptăţi că li se cuvine mai mult decât celor ce nu se angajează în călătoria postului. Luca ne înfăţişează exemple evanghelice, care ne arată că ierarhiile stilistice (oameni buni, drepţi, curaţi, cu poziţii sociale înalte) pe care le fac oamenii sunt inversate în logica dumnezeiască. Cu siguranţă, toţi oamenii de astăzi ne regăsim în comportamentul fariseic al fiului care este nemulţumit de faptul că tatăl îşi revarsă darurile sale peste cel ce era considerat nevrednic, aceasta chiar în detrimentul lui, al celui bun şi drept. Ne smintim datorită faptului că Dumnezeu rabdă anumiţi preoţi, slujitori ai Lui, deşi noi bănuim că sunt netrebnici, ne smintim că o anumită persoană s-a apropiat de potir şi s-a împărtăşit, deşi noi credem că e foarte păcătoasă, ne smintim când vedem săracii şi bolnavii la uşa bisericii, căci pe aceasta nu au dreptul să intre decât "cei credincioşi", într-un final de ce ne smintim? Ne smintim de mila nemăsurată a lui Dumnezeu, care primeşte şi-i rabdă pe toţi, şi peste toate acestea îi împărtăşeşte de aceleaşi daruri ca şi pe cei a căror imagine este într-un continuu update. Ne clădim permanent imaginea într-o formă sau alta, dar de cele mai multe ori calculăm doar timpul creat, nu veşnicia şi iubirea care într-o clipă l-au făcut teolog pe tâlharul de pe cruce, care s-a căit. Prin aceste pilde ale "îndurării divine" avem în faţă o replică la atitudinea foarte ostilă, fariseică, a celor care se bucură singuri de imaginea lor imaculată, iar în marele lor delir îşi închipuie un dumnezeu numai al lor, un dumnezeu care ar putea să privească în mod nepăsător pierderea celor mulţi. Într-o societate a ratingului, a economiei de piaţă, a esteticului, creştinul care se sârguieşte mult şi astfel îşi capătă şi o bună imagine nu greşeşte în mod obligatoriu, ba, mai mult, surprinzător, poate converti toate aceste concepte moderne spre bucuria lui şi a celor din jur, dar este supus permanent şi riscului îmbolnăvirii. Îmbolnăvirii de neputinţa de a sărbători, apărându-i inacceptabilă participarea la un rai unde "viţelul este mult", unde rama dispare - un rai al "goliciunii". Nu poate să sufere nedreptatea îmbrăcării veşmântului mântuirii şi împodobirea cu haina veseliei a celor goi, nestilizaţi spiritual, care aud chemarea: "Desfătaţi-vă toţi de ospăţul credinţei, de bogăţia bunătăţii".