„Imaginea sacră ne arată esențialul”

Leonid Uspensky (1902-1987) a fost unul dintre marii profesori în teologia icoanei și iconograf rus din secolul XX. Lucrarea sa cea mai cunoscută, „Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă”, este considerată, la nivel internațional, drept una dintre operele fundamentale privitoare la istoria și teologia iconografică ortodoxă. Ceea ce merită semnalat dintre toate ipotezele și descrierile teologului rus sunt principiile iconografice fundamentale care au însoțit dintotdeauna icoana ortodoxă în decursul veacurilor și care transpar încă de la primele realizări în acest sens.

Tradiția Bisericii Ortodoxe consemnează, atât prin scrierile patristice și ale diver­șilor autori creștini, cât și prin Sfânta Scriptură și iconografia sa neprețuită, mărturia fundamentală a lucrării Duhului Sfânt în interiorul comunității creștine. Dincolo de diversele controverse istorice, de mărturii care, poate, se contrazic uneori, de personaje care au făcut mai mult sau mai puțin din ceea ce mărturisesc documentele vremii, rămâne clar, pentru oricine, că harul dumnezeiesc a acționat în mod direct asupra credincioșilor și ierarhiei, lăsând urmele lucrării sale de netăgăduit în operele scrise, în iconografie, în semnele și minunile care au avut loc. De aceea, pentru Biserică, orice mărturie scrisă sau orală trebuie pusă, mai întâi, în acord cu lucrarea duhovnicească a harului dumnezeiesc descoperită în cadrul Revelației creștine: crearea, istoricul lumii și al omului, iconomia Domnului și existența Bisericii cu tot ceea ce presupune aceasta.

Leonid Uspensky observa: „Pentru Biserică, decisivă nu este vechimea cutărei mărturii favorabile sau nu icoanei (factorul cronologic), ci acordul sau dezacordul dintre acea mărturie și revelația creștină” (Leonid Uspensky, „Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă”, studiu introductiv și traducere de Teodor Baconsky, Bucu­rești, Ed. Anastasia, 2009, p. 27). Prin urmare, și „arta” creștină păstrează acest aspect fundamental de conlucrare a credinciosului iconograf sau pictor cu înțelep­ciunea dumnezeiască a harului. „Arta pusă în slujba lui Dumnezeu nu este o artă ca oricare altă. Temeiul ei nu este doar talentul sau înțelepciunea umană, ci și înțe­lepciunea Duhului lui Dumnezeu, adică inteligența acordată de Dumnezeu însuși. Altfel spus, inspirația divină este însuși principiul artei liturgice. Scriptura delimitează arta liturgică de artă, în general” (Leonid Uspensky, „Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă”, p. 34). Așadar, prima caracteristică a picturii bise­ricești și icoanei ortodoxe în general este inspirația harului dumnezeiesc asupra creatorului acesteia.

Teologia occidentală și, implicit, iconografia, pun un accent determinant asupra reprezentării realității în pictura bisericească. Această insistență a condus, însă, la apariția tabloului religios în detrimentul creării icoanei. Occidentul este, în prezent, aniconic, atât în ceea ce privește Biserica Catolică, cât și confesiunile protestante, iar acest derapaj a apărut ca o consecință a pierderii treptate a legăturii cu Tradiția bisericească din primele veacuri, unde accentul se punea pe descrierea în iconografie, foarte dificilă, dar mult mai importantă, a trăirii interioare. „O artă care, subliniem din nou, exprimă înainte de toate învățătura Bisericii și corespunde textelor sfinte. Scopul ei nu este deci acela de a reflecta viața cotidiană, ci de a o lumina cu un sens nou, aducând problemelor ei răspunsul Evangheliei. Nicăieri în catacombe nu găsim vreo urmă de imagine cu caracter documentar, anecdotic sau psihologic (s.n.). Am căuta zadarnic să ne facem, plecând de la această artă, vreo idee despre viața zilnică a creștinilor” (Leonid Uspensky, „Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă”, p. 63). Accentul, în iconografia timpurie, era pus asupra redării Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Maicii Domnului, a unora dintre sfinții cinstiți pe plan local, dar, mai presus de toate, a evenimentelor mântuitoare ale istoriei creștine. „Este reprezentată nu atât clipa însăși a sacrificiului - partea dramatică -, cât starea lăuntrică, spirituală a personajelor: rugăciunea. Creștinul, care trebuia să fie oricând gata să-și mărturisească credința în chinuri, avea astfel înaintea ochilor atitudinea interioară pe care trebuia să o adopte în toate împrejurările. Se înfățișa așadar ceea ce se putea instrui, fortifica și liniști, nu ceea ce ar fi riscat să fie respingător sau înfrico­șător. Imaginile acestea transmiteau de asemenea învățătura despre mântuire” (Leonid Uspensky, „Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă”, pp. 64-65).

Laconismul artei creștine

În perioada antică, portretele, statuile și toate celelalte imagini care ni s-au păstrat erau apanajul oamenilor cu o stare materială prosperă. De asemenea, de multe ori, imaginea religioasă păgână cuprindea manifestări sau evenimente pe care un creștin s-ar fi ferit să le observe, considerân­du-le vulgare, nepotrivite sau, de-a dreptul, demonice. În plus, aceste imagini erau, uneori, foarte complexe. Creștinismul a purificat arta păgână de toate aceste excese, redând în iconografie numai aspectele esențiale, folosindu-se de simplitatea cea mai categorică în fața redării unor evenimente sau situații care depă­șeau puterea umană de înțele­gere. Acest principiu, al simplificării procedeelor astfel încât acestea să poată fi purtătoarele unui conținut cu neputință de păstrat în cadrul limitelor propuse ale minții și capacităților omenești a fost utilizat cu succes de arta creștină și de scrierile Sfinților Părinți. „Altă trăsătură specifică artei creștine și care se manifestă din primele veacuri: imaginea este redusă la un minimum de detalii și la un maximum de expresivitate. Acest laconism, această sobrietate a mijloacelor corespunde și ea caracterului laconic și sobru al Scripturii. Evanghelia nu dedică decât câteva rânduri unor evenimente hotărâtoare pentru istoria uma­nității. La fel, imaginea sacră ne arată numai esențialul. Detaliile nu sunt admise decât ici-colo, atunci când sunt semnificative” (Leonid Uspensky, „Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă”, p. 65).

Icoana „duce” chipul reprezentat în veșnicie

Încheiem acest material cu un citat reprezentativ al teologului rus, în care se amintește foarte clar diferența dintre icoana ortodoxă din primele veacuri și portretele egiptene foarte realiste descoperite la Fayyum, care au fost pictate în aceeași perioadă de timp. „Originile artei creștine sunt atât de complexe, încât nu putem niciodată desprinde formele sale dintr-un singur element; în pofida asemănărilor exterioare. De pildă, icoana este câteodată asociată cu portretul funerar egiptean, datorită asemănării lor evidente. Ca și icoana, acest portret fixa trăsăturile caracteristice ale chipului. Însă portretul nu merge dincolo de viața terestră, fiind o formă de conservare ce amintește mumificarea egipteană. Scopul său este de a-l reprezenta pe om așa cum a fost, ca și cum ar continua să trăiască, păstrând pentru eternitate această imagine din viața terestră.

Dimpotrivă, în icoană, chipul este transfigurat, iar această transfigurare ne relevă prin ea însăși o altă lume, o plenitudine de necomparat cu viața «căzută». Portretul funerar egiptean încearcă să prelungească la nesfârșit viața terestră, în vreme ce icoana caută să o îndumnezeiască” (Leonid Uspensky, „Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă”, pp. 328-329). Ultima frază este cea care redă foarte bine separația dintre icoană și un simplu portret. Icoana „duce” chipul reprezentat în veșnicie, pe când portretul se străduiește să mențină, în această lume terestră, chipul unei persoane care a murit demult.