Îmbrăcămintea cea de sus

Atunci când Adam şi Eva au hotărât să mănânce din fructul recomandat de şarpe ca dătător de ştiinţă, acestora "li s-au deschis ochii şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte" (Gen. 3, 7). Primele haine ale oamenilor au fost din frunze, pentru ca apoi, constatând lipsa de pocăinţă a lor, Dumnezeu să le facă "îmbrăcăminte de piele" (Gen. 3, 21). Despre misterioasele haine de piele - croite de Însuşi Făcătorul a toate - au scris numeroşi exegeţi. Unii au crezut că găsesc aici un semn al întrupării sufletelor, până atunci preexistente într-o lume spirituală. Altfel spus, până la un moment dat oamenii ar fi fost doar fiinţe spirituale, ca îngerii, iar după cădere au fost condamnate să îşi ispăşească pedeapsa în trup. O asemenea teorie a preexistenţei se baza şi pe o afirmaţie a Sfântului Apostol Pavel, care numea trupul drept "cort", "locuinţa noastră pământească", în care aflându-ne, "suntem departe de Domnul" (2 Cor. 5, 1-6). Desigur, Apostolul avea altă viziune. Chiar în aceleaşi versete spunea că dorinţa noastră trebuie să fie aceea de a ne îmbrăca "cu cealaltă şhainăţ pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă" (v. 4). Aşadar, "cortul" de care vorbea el era trupul cel muritor şi stricăcios, care însă urmează să fie schimbat cu un trup nemuritor şi nestricăcios, după cum aflăm din discursul despre nemurire din capitolul al cincisprezecelea al primei epistole către Corinteni (mai precis, 15, 52-54). Există şi alte interpretări la sensul îmbrăcămintei de piele. Sfântul Ioan Gură de Aur, adeptul şcolii antiohiene, care prefera o interpretare literală a Scripturii, scrie în a 18-a Omilie a sa la Facere că acestea sunt pur şi simplu hainele obişnuite cu care omul se îmbracă de atunci încoace, ca semn al nesupunerii şi ca acoperire a necinstei. Sfântul Vasile, în Omilia a 19-a la Sfinţii Patruzeci de Mucenici, spunea că omul "s-a îmbrăcat cu păcatul", iar mucenicii, lăsându-şi hainele, s-au îndepărtat de "omul cel vechi". Sfântul Grigorie de Nyssa pare a combina cele două viziuni, afirmând, pe de o parte, că este vorba despre haine obişnuite, dar pe de altă parte, că "este vorba despre acele lucruri pe care şşomulţ le-a luat în afara pielii iraţionale: întruparea trupească, zămislirea, naşterea, (…), vârsta înaintată, boala, moartea" (Despre suflet şi înviere, 46, 148c). Altfel spus, oamenii au fost îmbrăcaţi cu un alt fel de corporalitate, firea lor s-a schimbat, a devenit stricăcioasă. Această părere susţine cel mai bine viziunea paulină a trupului stricăcios de pe pământ şi a trupului nestricăcios de la Învierea obştească. În acest context, nu se poate înţelege decât că îmbrăcămintea omului de dinainte de păcat era harul dumnezeiesc ori cinstea specială de care protopărinţii se bucurau atunci când vorbeau cu Dumnezeu "faţă către faţă". Această haină se poate recupera prin pogorârea Duhului Sfânt. Condacul al treilea al Acatistului Domnului ne dă câteva detalii despre haina cerească: "Iisuse, Care ai îmbrăcat cu putere de sus pe apostolii Tăi, care şedeau în Ierusalim, îmbracă-mă şi pe mine, cel golit de toate faptele cele bune, cu căldura Duhului Tău celui Sfânt, şi-mi dă să-Ţi cânt cu dragoste: Aliluia!" Îmbrăcămintea de sus s-a dat din nou pentru prima oară Apostolilor, atunci când Duhul Sfânt S-a pogorât asupra lor, în chipul limbilor de foc. Ea se dă apoi fiecărui creştin prin Taina Botezului, care, ca arvună a nemuririi, e lucrătoare în noi atunci când e însoţită de Mirungere - "pecetea Darului Sfântului Duh". Aici ni se dă "haină luminoasă", după cum se cântă într-un imn bine-cunoscut. O formă extraordinară a primirii hainei duhovniceşti are loc prin lepădarea de sine şi acceptarea martiriului, după exemplul celor patruzeci de mucenici, evocaţi de Sfântul Vasile. Şi totuşi, chiar şi după Botez, haina aceasta se poate strica din nou, fiindcă este la mijloc libertatea voinţei umane. Puterea duhovnicească scade prin păcate şi neîndestularea faptelor bune. Într-un continuu urcuş şi coborâş, ne rugăm mereu Domnului ca să primim îmbrăcăminte nouă. Suntem conştienţi că numai în unire cu Trupul lui Hristos vom fi îmbrăcaţi cu căldura Duhului Sfânt, iar trupul ne va fi purtător al hainei celei dintâi, reînnoită iarăşi şi iarăşi prin pocăinţa pe care protopărinţii nu au avut-o. Numai astfel pregustăm din bucuria trupului nestricăcios, de care ne vom bucura în acel timp aşteptat cu înfrigurare, la sfârşitul veacurilor, când toţi vom învia, "ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh", după cum spune dumnezeiescul Pavel (1 Tesal. 4, 17).