Îmbrăţişarea duhurilor

În ultimii luştri ai veacului al XIX-lea au venit pe lume la Paşcani două personalităţi stelare. În 1879, la 27 februarie, s-a născut cel care avea să fie mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu. Celălalt, care a văzut lumina zilei peste un an, în 1880, în noiembrie, ziua a cincea, s-a numit Mihail Sadoveanu. Botezaţi amândoi în Biserica Cantacuzinilor, s-au bucurat şi unul, şi altul de învăţătura cărţii revărsată asupră-le de Domnul Busuioc, învăţătorul suit în legendă de Mihail Sadoveanu sub numele, ajuns etalon al vocaţiei dăscăleşti, de Domnuâ Trandafir. Şi Visarion Puiu îl pomeneşte pe acest exemplar slujitor al şcolii cu recunoştinţă în paginile de memorialistică "Însemnări din viaţa mea". Destinele celor doi s-au înscris pe traiecte distincte. Punctele de convergenţă au fost rare, dar preţuirea reciprocă a rămas vie, în ciuda încercărilor şi vămilor unei istorii maştere. Mihail Sadoveanu a apucat-o pe drumul cuvântului ca potir al poveştii despre oameni, seminţii, pământuri româneşti. Visarion Puiu s-a robit şi el cuvântului cuminecător semănat în ogorul credinţei neamului său. Amândoi au zidit prin logos. Dacă viaţa lui Mihail Sadoveanu a fost mai mult urcuş, unul nu lipsit de încercări, de cumpene, dar suiş şi sfârşit urieşesc, cea a lui Visarion Puiu a cunoscut şi ţâşniri, înălţări pe semeţe creste, dar şi prăbuşiri vijelioase, glorie şi umilinţă cât cuprinde. Victor Puiu a avut o copilărie grea, plină de privaţiuni, dar a fost însufleţit de o mistuitoare dorinţă de emancipare spirituală şi o mare putere a suferinţei şi trudei. Aşa a fost cu putinţă să câştige simpatia şi să aibă reazem spre a urma Seminarele Teologice de la Roman şi Iaşi, Teologia la Bucureşti, unde a studiat şi Dreptul, şi să se desăvârşească la cea mai înaltă şcoală ortodoxă a vremii, la Academia de la Kiev. A fost tuns în monahism în 1905 la Catedrala episcopală din Roman, primind numele de călugărie de Visarion. Strălucitoarea sa minte, bogata erudiţie au fost repede remarcate şi i-au deschis calea celor mai înalte demnităţi. A fost director al seminarelor din Galaţi şi Chişinău şi exarh al mănăstirilor din Basarabia. Din 1921 a urcat treapta arhieriei ca episcop de Argeş. A trecut din 1923 la Bălţi, unde a fost episcop de Hotin şi din 1935 a devenit mitropolit al Bucovinei, în scaunul Cernăuţilor. La doar 59 de ani a fost silit să se retragă, fiind pensionat, în urma unui conflict cu regele Carol al II-lea, în faţa căruia n-a cedat în privinţa proprietăţilor bisericeşti. A trăit retras la Vovidenia Neamţului, unde-şi ridicase din 1937 o casă şi-şi gândise veşnicia. Însă în 1942, în noiembrie a fost chemat iar în dregătorii şi numit şef al Misiunii Bisericeşti în Transnistria. În doar un an a înfiinţat 2.000 de parohii şi a redat cultului sute de biserici transformate de bolşevici în grajduri, aziluri, hambare. Râvna sa va primi peste timp grea osândă. Mersul potrivnic al războiului l-a obligat în 1944 să ia drumul exilului. A folosit prilejul unei vizite oficiale la Zagreb, la o înscăunare episcopală, şi de acolo s-a dus la Viena cu avionul cu care călătorise din ţară. După o şedere în Italia, unde a fost găzduit la o mănăstire catolică, s-a îndreptat spre Paris. Aici a întemeiat Episcopia Europei Occidentale. Curând a căzut victimă luptelor intestine ale diasporei româneşti din Franţa. A vieţuit în singurătate ultimii ani ai existenţei, la Viells Maisons, lângă Paris, într-un aşezământ monahal catolic, unde a şi închis ochii în 1964. În 1946 fusese condamnat la moarte în contumacie de Tribunalul Poporului, instituit de noua putere comunistă de sorginte sovietică de la Bucureşti. Plătea pentru lucrarea sa din Transnistria şi scrisoarea adresată în 1939 lui Stalin, în care lua atitudine împotriva politicii agresive a ruşilor cu privire la Bucovina. La rându-i, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, la pricaz moscovit, l-a caterisit în 1950.

Mărire şi decădere. Pe aceste coordonate s-a înscris viaţa mitropolitului Bucovinei Visarion Puiu, cel care s-a împotrivit urgiei roşii şi a reuşit să însemneze cu duhul credinţei strămoşeşti pământurile pângărite de necredincioasa putere bolşevică. Exilatul şi condamnatul la moarte în contumacie sfârşise înmormântat la Viells Maisons, într-un umil cimitir de ţară. Părea atunci să fi dispărut pentru totdeauna din viaţa poporului pe care-l slujise cu devoţiune. Pierdut şi uitat. Dar, surprinzător şi fericit, istoria i-a mai întins o mână şi în posteritate. Zăbranicul tăcerii de moarte s-a rupt. Se vorbeşte iar de mitropolitul Visarion Puiu. S-a declanşat imediat după decembrie 1989 recuperarea memoriei sale. Primul gest semnificativ a aparţinut, cum era şi firesc, Sinodului, care a îndreptat nedreptatea din 1950 şi a ridicat caterisirea în 1990. Casa de la Vovidenie, în care şi-a petrecut vacanţele anilor â50 ai veacului al XX-lea Mihail Sadoveanu, a redevenit proprietatea Mănăstirii Neamţ. Cu înţelepciune s-a păstrat aici Muzeul Memorial "Mihail Sadoveanu", dar, odată cu anul 1997, o cameră a fost consacrată evocării mitropolitului Visarion Puiu. Pe frontispiciul aşezământului muzeistic s-a înscris tot de atunci numele ctitorului. Peste decenii, cei doi păşcăneni de vază s-au reîntâlnit şi s-au împreunat sub acelaşi acoperământ. Cum îmi mărturisea, în filmul pe care l-am consacrat poveştii vieţii lui Visarion Puiu, părintele arhimandrit Mihail Daniliuc, egumen al Schitului Vovidenia şi ghidul muzeului, Mihail Sadoveanu îi face un imens serviciu tovarăşului său din copilărie. Pelerinii vin să vadă locul vieţuirii lui Mihail Sadoveanu şi iau cunoştinţă astfel şi despre viaţa, destinul şi personalitatea fosforescentă ale lui Visarion Puiu. E o lucrare divină, nutrită din bunătatea de trăire a celor doi mari români. I-au despărţit drumuri, convingeri, dar n-au prăpădit respectul unul faţă de celălalt. Documentele mărturisesc netăgăduit acest lucru şi dovedesc netemeinicia celor care colportează vorbe despre adversităţi ireconciliabile. Părintele Mihail, cercetător acribios al vieţii şi lucrării lui Visarion Puiu, ne-a spus că a găsit în Arhiva CNSAS piese revelatorii. E vorba de un text din care reiese că mitropolitul i-a trimis de la Paris o carte lui Mihail Sadoveanu. E dovada faptului că între cei doi legăturile, în pofida dificultăţilor acelui timp, se menţinuseră. Se pare că Sadoveanu a întreprins demersuri pentru ca Visarion Puiu să revină în ţară.

N-a fost să fie atunci. Dar după o vreme, ceea ce se credea a fi irealizabil s-a petrecut. Visarion Puiu a prins a se întoarce puţin câte puţin acasă. De la Viells Maisons, osemintele au fost duse la Paris şi înhumate în cripta Bisericii Ortodoxe din Cimitirul Montparnasse. La Paşcani şi Roman s-a creat o societate care-i poartă numele. Aceasta şi-a propus să-i cultive memoria, să propage opera şi să-i editeze cărţile. Anual, societatea, prezidată de entuziastul doctor în istorie şi protopop de Roman Florin Ţuscanu, organizează, la Roman, Paşcani şi Vovidenie, Zilele "Visarion Puiu". Demersul societăţii este menit a reliefa valenţele personalităţii acesteia puternice, a-i perpetua memoria şi repara nedreptatea făcută lui Visarion Puiu, a cărui condamnare la moarte nu a fost anulată.

Dar, dincolo de împotriviri şi hăţişuri birocratice, timpul lucrează pentru Visarion Puiu. Moştenirea sa a reintrat în patrimoniul naţional. Într-un viitor, poate, şi osemintele sale vor odihni în pământul tihnit al Vovideniei, aşa cum a fost voia mitropolitului, care pusese în anii şederii la Vovidenie să i se cioplească lespedea de mormânt, ce-l aşteaptă şi acum tăcută şi răbdătoare în Gropniţa Mănăstirii Neamţ. Din odăile casei de la Vovidenie, unde duhul său s-a îmbrăţişat cu cel al Sadoveanului, se aude stins, dar desluşit, chemare înspre pământul cel zămislitor. Puternică şi de neoprit.