Impactul Doctrinei Truman asupra politicii externe a Greciei

Într-un discurs privind politica externă, ţinut în faţa camerelor reunite ale Congresului SUA, în martie 1947, discurs prin care schiţează un program al politicii externe americane pentru combaterea „pericolului comunist“ în lume, preşedintele Harry Truman face cunoscute garanţiile de securitate acordate Greciei şi Turciei şi cere alocarea sumei de 400 de milioane de dolari: 250 de milioane, pentru Grecia, şi 150 de milioane, pentru Turcia. Este momentul declanşării, cu adevărat, a Războiului Rece. De reţinut, că are loc pe fondul unor probleme balcanice. Cu toate că erau dominate, încă din anul precedent, de o majoritate republicană, deci, ostilă unui preşedinte democrat, cele două camere au adoptat, cu o mare majoritate, proiectul de lege.

În zadar, Edwin Jonshon, senator de Colorado, denunţase Doctrina Truman ca echivalând cu o declaraţie de război la adresa Rusiei, nedorind să fie prezentată poporului american. Pe 15 august, la o întâlnire cu oficialii responsabili cu securitatea naţională, Truman aprobă o politică de memorandum prin care declară interesul Americii privind independenţa Turciei. Căderea Greciei şi Turciei, avertizează preşedintele, ar semnala, altor regiuni ale lumii, că asigurările Statelor Unite de autodeterminare au fost simple retorici. În curând, preşedintele obţine ce ceruse: o subvenţie guvernamentală de 400 de milioane de dolari, sub formă de ajutor economic pentru Grecia şi Turcia, dar şi consultanţi civili şi militari. „Este suficient să aruncăm o privire pe hartă să ne dăm seama că supravieţuirea şi integritatea Greciei este de mare importanţă în ceea ce priveşte o situaţie de ansamblu. Dacă Grecia ar cădea sub controlul minorităţii, efectul asupra vecinei sale, Turcia, ar fi imediat. Confuzia şi haosul s-ar putea răspândi în tot Orientul Mijlociu. Mai mult decât atât, dispariţia Greciei, ca stat independent, ar avea un profund efect asupra acelor ţări din Europa ce se luptă pentru menţinerea libertăţii şi independenţei în timp ce se refac după război. Pierderea independenţei ar însemna un dezastru nu numai pentru ele, ci şi pentru întreaga lume. Dacă nu vom ajuta Grecia şi Turcia în aceste timpuri de răscruce, efectul se va simţi în vest, dar şi în est“. Politica din Grecia - importanţă majoră pe plan internaţional După revolta din decembrie, s-a făcut legătura între conflictul intern din Grecia şi rivalitatea din Balcani, din Uniunea Sovietică şi puterile occidentale, lupta politică din Grecia devenind de o importanţă majoră pe plan internaţional. Agravarea situaţiei a devenit o dilemă pentru Statele Unite ale Americii. Americanii puteau să evite fie implicarea lor în Grecia şi să accepte riscul de a vedea această ţară trasformată în republică populară, fie să se implice mai mult în problemele interne ale acesteia prin presiune asupra guvernului grec de a lua măsuri imediate pentru rezolvarea problemelor economice. Guvernul american era conştient de dificultăţile mari cu care se confrunta Grecia. Spera totuşi ca Atena să ia măsuri ferme şi, în acelaşi timp, era încrezător că ajutorul extern va reuşi să aducă această ţară pe un drum de reabilitare economică. Până în toamna anului 1946, Departamentul de stat american îşi făcuse cunoscute interesele crescânde asupra Mediteranei de Est şi arătase că Washingtonul considera de o importanţă vitală resursele de petrol din Estul Mijlociu şi poziţia strategică a Greciei şi Turciei. Guvernul grec anunţa că orice sprijin pe care îl va primi va fi folosit conform destinaţiei, iar ajutorul militar va fi utilizat pentru restaurarea şi menţinerea ordinii interne. Pericolul comunist Doctrina Truman a marcat începutul unei politici externe globale care a fost flexibilă, restrânsă şi nu neapărat cu tentă militară. Cu mai mult de un deceniu înainte ca preşedintele Kennedy să introducă programul său de „flexible response“, Truman şi consultanţii lui (unii dintre cei care, mai târziu, s-au alăturat lui Kennedy) au gândit o politică externă care să se adapteze la lupta mereu fluctuantă împotriva democraţiei. Felul în care administraţia Truman a abordat problema grecească s-a dovedit idealist în scop, dar realist, în practică. Abordarea pe mai multe planuri: politic, economic şi militar a permis modificări pe măsură ce natura pericolului s-a schimbat. Preşedintele Truman a precizat: „resursele noastre nu sunt nelimitate. E necesar să le direcţionăm acolo unde pot fi folosite cel mai eficient pentru a aduce prosperitate, libertatea şi încrederea, înapoi, oamenilor“. Celebrul discurs al preşedintelui Truman, din 12 martie 1947, a conturat politica de securitate naţională a Americii pentru 4 decenii de război. Dintre cele două zone cu probleme, Grecia era în mare pericol de a cădea sub comunism. Guvernul din Atena era angajat într-un război de gherilă acerb cu insurgenţii direcţionaţi de comuniştii care operau din regiunile muntoase nordice şi care primeau asistenţă de la regimurile comuniste vecine din Iugoslavia, Bulgaria şi Albania. Percepţia generală care, de fapt, devenise realitate era că întregul ansamblu compus din Grecia, Turcia şi Iran era în mare pericol. Într-adevăr, era important de controlat această zonă; intersecţia dintre Est şi Vest: Mediteraneana estică, care oferise acces către Orientul Mijlociu, bogat în petrol, prezenta deci o posibilitate atrăgătoare pentru duşmanii Americii de a forţa asfixierea aliaţilor acesteia din Europa de Vest fără a trage un singur foc. Deşi atenţia lui Truman a rămas fixată pe Grecia şi Turcia, de fapt, a împins SUA, încă o dată, în lupta eternă dintre libertate şi tiranie. În teorie, armata greacă ar fi trebuit să înăbuşe rebeliunea cu uşurinţă. Era de cinci ori mai mare decât forţele de gherilă, dar era prost condusă şi antrenată, nedisciplinată, aprovizionată inadecvat, cu moral scăzut şi, în mod surprinzător, nedispusă să preia ofensiva. Sprijin din partea Marii Britanii Între timp, comuniştii se infiltraseră în oraşe şi sate, dezvoltând o reţea elaborată de aprovizionare şi de strângere de informaţii despre mişcările forţelor guvernamentale, terorizând populaţia. Singura şansă adevărată era mobilizarea tuturor naţiunilor în lupta împotriva comunismului, ceea ce era practic imposibil. Absenţa trupelor militare în Grecia ar fi putut încuraja o revoltă în masă, ori o invazie din nord. Astfel, era necesar să existe în Grecia trupe britanice sau americane. Statele Unite erau incapabile să aducă trupe militare în Grecia pentru a respinge un atac împotriva forţelor aliate din Albania, Iugoslavia şi Bulgaria. De fapt, aceste ţări nu au primit sprijin din partea Uniunii Sovietice. Se ajunsese totuşi la concluzia că forţele militare americane nu puteau garanta victoria. La sfârşitul anului 1947, problema trupelor a ieşit din discuţie, când Marea Britanie a cedat presiunilor de la Washington şi a anunţat că vor păstra forţele militare din Grecia pentru o perioadă nedeterminată. Prezenţa soldaţilor demonstra mai mult dorinţa Marii Britanii de a coopera cu SUA, în vederea stabilizării Greciei. Oricare ar fi motivaţia, menţinerea trupelor britanice acorda timp consultanţilor americani de a îmbunătăţi armata grecească, pentru a fi gata de a lupta în război. Motivul determinant pentru intervenţia americană în Grecia a fost credinţa în implicarea sovietică. În lipsa unei documentaţii sovietice şi est-europene, americanii au acţionat pe baza unor dovezi circumstanţiale, observaţii directe sau indirecte, nu întotdeauna exacte şi, cel mai important, cu o profundă suspiciune privind infiltrarea sovietică în toată lumea. Deşi criticii au stabilit, mai târziu, incapacitatea Kremlinului de a se angaja în activităţi de o asemenea anvergură, conducătorii americani din acele timpuri nu puteau fi, însă, siguri. Moscova avea un antecedent în ceea ce priveşte dorinţa de a cuceri şi nimeni nu era dispus să-şi asume vreun risc. Suspiciuni nejustificate faţă de statele comuniste Adminstraţia Truman a crezut că statele comuniste din estul Europei ajutau forţele de gherilă din Grecia. Dar suspiciunea unei asistenţe sovietice nu părea justificată. Absenţa sprijinului sovietic sugerează faptul că Stalin se axa, în principal, pe îndepărtarea influenţei Occidentului din ţările Mediteranei şi ale Orientului Apropiat şi era conştient că implicarea sa în Grecia ar atrage o prezenţă şi mai mare a SUA, mult mai periculoasă pentru interesele sale. Casa Albă însă era convinsă că Grecia continuă să fie obstacolul principal al expansiunii sovietice în Mediterana de Est şi privea acest lucru mai mult ca pe o axiomă. Forţele de gherilă au primit sprijin de la vecinii lor comunişti, suficient pentru a transforma Grecia într-o problemă internaţională, devenind, astfel, câmpul de luptă în Războiul Rece. Deşi Casa Albă nu putea şti, Stalin a solicitat reprezentanţilor Bulgariei şi Iugoslaviei, în 1948, încetarea conflictului din Grecia. Stalin şi-a schimbat atitudinea iniţială de pasivitate, într-o fermă opoziţie faţă de războiul civil; probabil că Doctrina Truman ajunsese să ameninţe sistemul alianţei sovietice în Europa de Est şi în zonele învecinate. Conflictul fusese, iniţial, stabilit între forţele de gherilă şi armata grecească sprijinită de britanici, permiţând, astfel, sovieticilor să lanseze o campanie de propagandă împotriva Greciei şi guvernului britanic. Dar, în vara anului 1947, intervenţia SUA a venit ca o ameninţare pentru interesele lui Stalin în acea regiune, forţându-l să ceară încetarea conflictului. La refuzul celorlalte ţări comuniste, Stalin afirma: „Noi nu suntem de acord ca Iugoslavia să ajute, în continuare, partizanii greci; în această chestiune, credem că noi avem dreptate. Astfel, conflictul din Grecia trebuie să ia sfârşit“. Iugoslavia însă credea, în continuare, în victoria forţelor de gherilă dacă nu ar fi crescut intervenţia externă şi dacă nu s-ar fi făcut grave erori politice şi militare. Stalin ştia că SUA nu vor permite să piardă linia de comunicare cu Marea Mediterană. Truman, protector al democraţiei Sovieticii aveau, fără nici o îndoială, cea mai mare forţă militară din lume, şi aceasta era combinată cu o politică ideologică bazată pe expansiune. Acest lucru venea ca o ameninţare la libertatea ţărilor din centrul, vestul şi estul Europei. În realitate, rebelii au fost sprijiniţi de Iugoslavia comunistă, nu de Uniunea Sovietică. Oficialii americani aveau un exagerat simţ al riscului. Ei au presupus că sovieticii se vor implica în revoluţia din Grecia, prin urmare, au depus eforturi considerabile pentru a determina Congresul să aprobe fonduri destinate susţinerii guvernului grec. Administraţia Truman a explicat că nu avea nici o intenţie să aplice noua politică Chinei, unde se aprindea un război civil asemănător cu cel din Grecia. Şi nu era nici un semn în privinţa unui plan de sprijinire a ţărilor care deja căzuseră sub influenţă comunistă. Grecia era în pericol cert de a intra sub „Cortina de Fier“, şi, astfel, poziţia Turciei ar fi fost şi ea periclitată. Cedarea Turciei în faţa cererilor sovieticilor ar fi supus şi mai mult supravieţuirea guvernului grec, la riscuri. Truman a pledat pentru urgenţa de a menţine spiritul democratic al ţărilor care doreau să lupte pentru libertate şi pentru o viaţă mai bună: „Trebuie să acţionăm la timp, pentru a înnăbuşi primele scântei ale oricărei conflagraţii care ar risca să incendieze întreaga lume“. Truman ajunsese să se vadă ca un protector al democraţiei şi a condus o administraţie care caracteriza Rusia „drept un tiran care ameninţă civilizaţiile vestice“. Misiunea a fost încredinţată, în Turcia, pentru doi ani, ambasadorului Wilson, iar în Grecia, lui Dwinght Griswold, care fusese în aceeaşi unitate cu preşedintele, în timpul primului război mondial. Original, estimările relatau o modestă misiune militară în Turcia, numărul total al personalului, inclusiv civilii, fiind în jur de 25.000. Erau incluşi, de asemenea, şi specialişti, dar, în principal, personal angajat în reţeau radio, pentru care Turcia deţinea o poziţie ideală.