Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură
Omul este ceea ce mănâncă, spunea filosoful german Feuerbach în secolul al XIX-lea. Iar Hristos în Scriptură ne spune că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.
Astăzi pentru toți creștinii ortodocși a început Postul Mare. Avem în față 40 de zile în care să redescoperim că viața înseamnă mai mult decât mâncare și băutură, și anume darul lui Dumnezeu făcut omului pentru a-L cunoaște pe Creator. De ce postim este o întrebare bună la începutul acestui drum. Cu ce ne poate ajuta și cum ne poate face mai buni faptul de a ne abține pentru o perioadă de timp de la anumite feluri de hrană sau de la anumite plăceri și bucurii pământești? Doar Dumnezeu ni le-a dăruit pe toate ca să ne bucurăm de ele. E adevărat, ni le-a dăruit spre bucuria, desfătarea și fericirea noastră, dar noi am uitat că de la El le avem.
Și ne-am alipit cu simțurile, cu inima, cu mintea și cu voința de toate câte ne înconjoară în viața aceasta pământească, uitând pe Cel de la Care ele își au izvorul. Postul e fapta prin care arătăm că iubim mai mult pe Dătător decât darurile pe care le-am primit.
Să nu uităm ce ne zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt.
Postul ne apropie de condiția îngerului și ne arată că nu atât cele materiale sunt esențiale, cât cele care țin de o altă realitate, cea a Duhului.
Pilda de astăzi, deși luată din lumea animalelor, ne spune ceva despre rostul postului și cum trebuie luate toate în această lume cu măsură.
O vulpe a găsit odată o vie bine împrejmuită cu gard din toate părțile. Abia a găsit, după mult chin, o gaură pe unde s-ar fi putut strecura, dar aceasta era prea mică. Ce să facă? A postit trei zile și, slăbind, a reușit să intre prin locul descoperit în ajun. După ce vulpea s-a îndopat bine cu struguri, a dat să iasă și să plece. Însă acum mai ieși, dacă poți! A trebuit să postească iarăși trei zile, ca să slăbească și așa a putut ieși. De afară, vulpea se întoarse spre vie și-i zise: „O, vie, la ce mi-ai folosit tu cu roadele tale? Tot ce ai tu e frumos și vrednic de laudă, dar cine se folosește de ele? Cum intri în mijlocul tău, tot așa și ieși”.
Așa-i și cu lumea. Când vine în ea, omul strânge pumnii ca și cum ar zice: „Totul este al meu, o voi moșteni întreagă!” Dar când pleacă din ea, ține mâinile deschise ca și cum ar spune: „Nimic nu-mi aparține din cele de aici!”