Împărțirea de grâu, hambarele și amăgirile
În Duminica a 26-a după Rusalii, Biserica prezintă o parabolă plină de învățăminte. Mântuitorul ne-a vorbit adeseori despre oameni cu preocupări și avuții multe. Ne amintim de un dregător bogat care s-a apropiat de Mântuitorul și L-a întrebat ce să facă pentru ca să moștenească viața veșnică. Omul a plecat întristat întrucât avea multe bogății și nu s-a putut despărți de ele. Mântuitorul ne-a vorbit și despre un om care petrecea în toate zilele vieții lui și nu s-a îndurat niciodată, cel puțin în chip formal, de un sărac cu numele Lazăr care stătea la porțile casei lui, neoferindu-i măcar firimiturile care cădeau de la masa sa îmbelșugată. Am aflat apoi că bogatul înconjurat altădată de slavă se chinuia în iad, iar săracul Lazăr se odihnea în sânul lui Avraam.
Evanghelia acestei duminici vorbește despre un om căruia i-a rodit din belșug țarina. Întâlnim și-n zilele noastre astfel de situații. Sunt și cazuri când din pricina secetei ori a ploilor abundente pământul, oricât de întins ar fi, nu oferă roade îndestulate proprietarului. În Evanghelie ni se spune că țarina a rodit din belșug, încât stăpânul nu știa ce să facă cu ele, nu mai avea unde să le depoziteze și se gândea cum să rezolve această problemă. Până la urmă a luat hotărâre spunând: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele. Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te! (Luca 12, 18-19). Concomitent, gândul lui a venit cu neașteptata veste că sufletul său se va cere de la el, fiind nevoit să părăsească lumea aceasta.
Evanghelia se încheie cu o concluzie plină de înțelepciune: așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori pentru sine însuși și nu se îmbogățește în Dumnezeu (Luca 12, 21).
Din Evanghelie învățăm multe lucruri. În primul rând trebuie să recunoaștem că de multe ori se năpustesc asupră-ne gânduri rele, care ne înstrăinează de Dumnezeu. Părinții Bisericii afirmă că sunt gânduri care îl ajută pe om să se înalțe către Dumnezeu, dar și gânduri care îl coboară în cele de jos. Au vorbit deseori despre o temă foarte actuală, paza gândurilor: ce fel de gânduri sunt în inima noastră, pe care le păstrăm, cu ce gânduri luptăm și care este gândul de căpetenie.
Gândurile îl înalță pe om, cum sunt și gânduri care îl doboară și-l înstrăinează de Dumnezeu. Răul vine dintr-un gând, apoi se transferă într-o privire pizmașă, trufașă, plină de răutate, se adaugă cuvintele nepotrivite pe care le adresăm altora și în cele din urmă săvârşim faptele rele. Așadar, de la un gând pornesc faptele bune, dar frecvent și cele rele.
Trebuie să învățăm cum să investim şi să reținem ce este cu adevărat valoros în viața noastră. Întâlnim sau auzim că mulți oameni sunt preocupați de hambare şi de bogăţia lor, gândindu-se doar la ei. Trăim într-o lume egolatră, care se închină numai sieși, care nu mai respectă pe nimeni, în care noi reprezentăm singurul punct de atracție, iar ceilalți nu mai contează. Ne comportăm în mod egoist, privim doar spre noi, niciodată către alții, la fel cum s-a comportat și omul din Evanghelia acestei duminici. Din mulțimea grânelor care erau în surplus ar fi putut oferi și altora. Un om care are foarte mult în comparație cu alții ar putea dărui celor nevoiaşi măcar o mică parte din cele oferite de Domnul, într-un an îmbelșugat. Întotdeauna când avem mai mult, trebuie să ne gândim la cei de aproape și de departe. Gândirea cu iubire și compătimirea altora sunt de fapt poruncile Mântuitorului. În Evanghelia după Sfântul Matei cap. 25, Mântuitorul ne spune clar: „Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40).
Nimeni dintre noi nu știe ceasul când va părăsi lumea și cele ale ei. Suntem profund preocupați spre a agonisi, dorim să avem case primitoare, mult mai mari decât ne trebuie, lucruri pe care nu le folosim decât foarte rar, dar niciodată nu ne gândim la cei de lângă noi. Într-o asemenea singurătate trăia și omul din Evanghelie, care nu s-a gândit la vecini, la rudeniile sărace, cunoscuți sau necunoscuți.
Bogații și săracii se întâlnesc permanent în această viață. Niciodată istoria nu a avut numai oameni săraci, au fost și oameni bogați, au fost și bogați înțelepți, cum au fost și mulți bogați nebuni. Așa i-a numit Sfânta Evanghelie, un cuvânt foarte greu și rar folosit de Mântuitorul, tocmai pentru a arăta lipsa de înțelepciune, după ce se învredniciseră de felurite daruri de la Dumnezeu. Moartea ne surprinde pe fiecare, mai ales dacă vine la o vârstă tânără, când oamenii sunt în plină ascensiune, însă de multe ori moartea este o pedagogie, o lecție pentru cei care au rămas, mai mult decât pentru cei plecați.
Evanghelia acestei duminici ne îndeamnă să ne ferim de dorința exagerată de a avea mai mult decât trebuie și ne sfătuiește să ne îndreptăm către ceea ce numim generozitate sau mărinimie, cuvinte folosite și în cântările ori termenii bisericești, mărinimia cuiva exprimată faptic față de Dumnezeu prin oamenii săraci, arătată față de Biserică prin înfrumusețarea ei, manifestată față de cei care nu au cele trebuincioase traiului. Mărinimia sau generozitatea aduc binecuvântarea lui Dumnezeu, în comparație cu gândurile rele care ne trimit în locul unde nu mai putem iubi...
Pentru a înțelege mai ușor termenul generozitate, care este opusul lăcomiei și al neînțelepciunii, din această Evanghelie, trebuie să privim la exemplul sfinţilor smeriţi şi căutători ai bogăţiei în Hristos. O tânără copilă, Sfânta Filofteia, ale cărei sfinte moaște se află la Mănăstirea Curtea de Argeș, pe vremea când avea 10-12 ani, era trimisă să ducă hrană tatălui său, care lucra pământul. Pe drum însă, având inimă milostivă, a oferit și altora din hrana tatălui ei. Părintele său îi reprezintă pe acei oameni care se gândesc numai la ei. Când a văzut că hrana era puțină, mai ales că și întârziase pe drum copila pentru ora prânzului, a lovit-o cu securea și astfel și-a încheiat viața. Generozitatea unei copile creștine, cu frică de Dumnezeu și cu dragoste față de aproapele, s-a întâlnit cu împietrirea inimii unui om care poate fi exponentul celor care nici măcar firimiturile de la masa lor nu le oferă flămânzilor și străinilor.
Amintim şi mărturisim facerea de bine pe care Biserica de multe ori o împlinește, fără să fie cunoscută îndeajuns. La multe mănăstiri, pelerinii care vin la slujbe rămân la masa de prânz, la agapă (masa iubirii). Am văzut de multe ori în cunoscuta mănăstire din ținutul Neamțului, Sihăstria, sute de persoane luând masa împreună, prin râvna fostului stareț, care vreme de 42 de ani a condus mănăstirea, arhimandritul Victorin Oanele, trecut la cele veșnice în octombrie 2014. Mult s-a ostenit împreună cu monahii obștii pentru a pune în lucrare iubirea, cu gândul că în rândul celor care treceau pragul mănăstirii Îl puteau întâlni pe Hristos Domnul Însuşi. Mulțimea pelerinilor care ajungeau la slujbe duminică de duminică era invitată să guste din bucatele iubirii creștine, iar de câteva ori pe an două sau trei mii de persoane luau masa după Sfânta Liturghie, mai ales cu prilejul hramurilor sau al marilor sărbători.
Avem, noi românii, un cuvânt frumos, bogdaproste, care înseamnă Dumnezeu primește sau Dumnezeu să primească. Dacă nu am auzit niciodată acest cuvânt de la cineva, întrucât nu am oferit nimic, înseamnă că nu primim răsplată de la Dumnezeu. Evanghelia acestei duminici ne îndeamnă să ne îmbogățim în Dumnezeu, întrucât îmbogățirea în Dumnezeu nu trece asemenea grânelor din hambare. Ştim din viața Sfântului Ierarh Spiridon cum un om cu hambarele pline nu se îndura să ofere nici o măsură de grâu familiilor sărace care nu aveau o bucată de pâine. Într-o noapte, o furtună cumplită a împrăștiat tot grâul strâns de omul acela. A rămas fără nimic, dar mai ales fără posibilitatea de a face fapte bune, atât de plăcute înaintea lui Dumnezeu.
Cea mai valoroasă investiție este cea pe care o îndreptăm către Biserică. Hambarele pot dispărea la un moment dat, se pot goli, pot fi călcate de hoți sau stricate de ceea ce este omenesc. Mântuitorul ne învaţă: ,,Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6, 19-21). Fericiți sunt oamenii care fac astfel de investiții și se gândesc la cei săraci ori aflați în suferință.
Bogatul din Evanghelie ar fi primit răsplată de la Dumnezeu dacă atunci când a constatat cât de mare era avuția lui s-ar fi gândit să ofere măcar o mică parte celor săraci.
Plecarea lui din această lume ne învață că și noi vom pleca într-o zi, mai repede sau mai târziu, indiferent de câte avuții am agonisit, iar dacă nu am oferit măcar o măsură de grâu, înseamnă că nu putem aștepta răsplată de la Dumnezeu. Să nu fie așa!