Împlinirile arhitectului Nicolae Rădulescu

Figură serafică, arhitectul Nicolae Rădulescu este unul dintre studenții arestați și condamnați în lotul Rugului Aprins, în anul 1958. Celor cinci studenți li s-a imputat faptul că l-au căutat la Schitul Rarău pe părintele Daniil Sandu Tudor și că ar fi „conspirat” împreună cu acesta ori cu alți membri ai Rugului Aprins, la întâlnirile private care se petreceau în casa lui Alexandru Mironescu, Constantin Joja și la Mănăstirea Plumbuita. În realitate, nici unul dintre aceștia nu avea preocupări de ordin politic. Singura lor „vină” a fost că cercetau cele duhovnicești, erau interesați existențial de aprofundarea rugăciunii neîncetate....

Domnul Nicolae Rădulescu s-a născut în anul 1935 în București, tatăl său fiind mic comerciant. Instalarea abruptă a regimului comunist a distrus, între multe altele, și afacerile modeste, astfel încât, încă înainte de terminarea liceului, Nicolae Rădulescu a fost nevoit să se angajeze, pentru a se întreține și a-și ajuta familia. În paralel, și-a finalizat studiile medii și a intrat la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” (București). Prieten și coleg în facultate cu George Văsâi și cu Emanoil Mihăilescu, cei trei au plecat într-un pelerinaj la Mănăstirea Slatina, într-o vacanță de iarnă (ianuarie 1956). Ulterior, în vara lui 1956, au ajuns și la Schitul Rarău unde l-au cunoscut pe părintele Daniil Sandu Tudor. Au revenit pe Rarău și în anul 1957 și s-au revăzut cu părintele Daniil în cele câteva vizite ale acestuia în Capitală. La sfatul părintelui, i-au frecventat în București pe părintele Sofian Boghiu, la Mănăstirea Plumbuita, pe părintele Benedict Ghiuș, care slujea la Catedrala Patriarhală. Au și primit o scrisoare de recomandare pe care să i-o dea părintelui Benedict, care le-a devenit îndrumător duhovnicesc în București. Au participat, firesc, la câteva întâlniri de suflet petrecute în duhul Rugului Aprins în casele lui Constantin Joja și Alexandru Mironescu. Toate acestea au determinat Securitatea (poliția politică comunistă) să îi considere pe cei trei drept elemente periculoase, alături de Șerban Mironescu, student la Filologie Clasică (Universitatea Bucu­rești), fiul lui Al. Mironescu, și de Dan Grigore Pistol, student la Medicină. Cei cinci au fost arestați împreună cu alți 11 seniori ai Rugului Aprins, pe parcursul anului 1958. Domnul Nicolae Rădulescu a fost arestat la data de 28 iulie 1958, iar la proces a primit 7 ani de închisoare.

A trecut prin câteva închisori bine cunoscute, precum Jilava, și lagărele de muncă forțată din Balta Brăilei și Delta Dunării (Salcea, Periprava, Grindu etc.). În aceste închisori a fost coleg și a devenit prieten pe viață cu I.D. Sârbu, N. Steinhardt, Alexandru Paleologu, Sergiu Al-George, Eusebiu Munteanu, Theodor Enescu, Florin Pavlovici, Ion Ioanid, Ioan Ianolide ș.a. Ulterior, după eliberarea din închisoare, petrecută la 12 aprilie 1964, se va întâlni constant cu toți aceștia.

După eliberare și-a încheiat studiile universitare și a avut șansa colaborării la câteva proiecte de arhitectură de anvergură: Muzeul Național de Istorie, fosta Poștă Centrală (restaurare și reamenajare), Teatrul Național din București, Palatul Cotroceni (restaurare și extindere), Palatul Peleș (restaurare), Cazinoul din Sinaia (transformat în Palat Administrativ), Centrul Național de Fizică (Măgurele), Hotel Furnica, Hotel Pallas și Hotel Carai­man - toate în Sinaia (restaurare și reamenajare), Casa de Modă Lipscani, București (restaurare și reamenajare) ș.a.

Fiind ajutat de o prietenă de familie, celebra soprană Virginia Zeani, în anul 1984, Nicolae Rădulescu a emigrat în Germania (soția sa fiind româncă de etnie germană). S-a stabilit la Augsburg, unde și-a continuat munca de arhi­tect cu multiple realizări: proiecte pentru ansambluri de locuințe, un centru parohial și o capelă etc.

Pentru câteva dintre proiectele din România, domnul Nicolae Rădulescu a primit, împreună cu colectivul din care a făcut parte, trei premii ale Uniunii Arhitecților din România (1974, 1978, 1984).

Aflat în Germania, domnul N. Rădulescu își împlinește visul de a face un pelerinaj la Sfântul Munte Athos și, împreună cu câțiva confrați occidentali, contribuie la restaurarea Schitului Românesc Prodromu (1993). Cu această ocazie îl reîntâlnește pe părintele Petroniu Tănase, cu care va păstra o legătură de suflet...

Iată câteva gânduri despre domnul Nicolae Rădulescu, notate de unul dintre oamenii care l-au cunoscut cel mai bine, colegul său de studii universitare, închis în același lot al Rugului Aprins, arhitectul Emanoil Mihăilescu (vezi vol. Arhitecții promoției 1953-1959. Afirmare profesională. Amintiri, Ed. Victor, București, 2009, p. 431): „Modest până la nefiresc, cumpătat, serios, echilibrat, plin de bunătate, înțelegere și iertare față de ceilalți - cu un zâmbet ușor ironic în colțul gurii, atunci când cei din jur atingeau frivolitatea. A venit pe lume într-o familie obișnuită, ortodoxă, contactul cu... o serie de mari duhovnici ai monahismului românesc îl va impregna de o spiritualitate profundă, autentică. Seriozitatea și responsabilitatea cu care a tratat atât probleme profesionale, cât și spirituale, au făcut să fie stimat, prețuit și iubit de cei cu care a venit în contact. Dotat cu o sensibilitate specială, care l-a ajutat să se apropie de ortodoxie, de credință, firesc, fără crize. Aceeași sensibilitate artistică în a desena acuarelă sau a proiecta.

Nu mă înșel când afirm că este probabil printre cei mai buni învățăcei pe linie spirituală ai părintelui Daniil Sandu Tudor, șeful lotului Rugului Aprins (subl. MV). Cu seriozitate și pasiune a lucrat și ca arhitect. Condamnat la 7 ani muncă silnică, în lotul Rugului Aprins, a trecut prin această experiență carcerală fără probleme, acceptând încercarea fără revoltă, cu stoicism. A ieșit din detenție întărit în credință, mai puternic, senin, fără compromisuri.”

Istoricul Alexandru Zub l-a întâlnit la rândul său pe Nicolae Rădulescu într-unul din lagărele de muncă forțată și notează următoarele (revista Memoria, nr. 4 (89)/2014, pp. 123-125): „Nicolae Rădulescu și-a asumat experiențele carcerale cu o demnitate exemplară, degajând peste tot un aer de distincție și de colegialitate lesne identificabil, în gesturi, ca și în practica meseriei sale de arhitect. (...) Tăria credinței și calitatea lui morală s-au impus, ca și în anii următori [detenției], astfel că fostul deținut avea să conchidă memorabil că, «atunci când moartea nu te mai sperie (torționarii) nu mai au nici o putere asupra ta»: enunț folosit de autor ca motto pentru definirea unui destin. Închisoarea? Pentru Nae Rădulescu, ea a fost o experiență esențială, estimată în ansamblu ca pozitivă, sporitoare de suflet și de rectitudine morală, într-o lume în care Binele și Răul se înfruntă mereu.”

... Întâlnirea mea cu domnul Nicolae Rădulescu, de a cărui caldă și delicată prietenie sunt onorat, m-a lămurit - în sensul în care Constantin Noica îl dă acestui cuvânt - asupra duhului Rugului Aprins. Mai exact, la proiectele excepționale în care a fost angrenat profesional, ca arhitect, parțial enumerate mai sus, am întrevăzut la domnul Nicolae Rădulescu alte câteva „proiecte” - lăuntrice -, căci și acestea sunt împlinirile sale, aduse la cele mai rafinate cote: modestie, bun-simț, generozitate, trăire spirituală pe cât de adâncă, pe atât de smerită, claritate morală, bunătate sufle­tească.

... Mărturisesc, mă feresc și-mi vine foarte greu să scriu despre oamenii foarte apropiați sufletește. O fac abia astăzi, ca un modest omagiu, fiindcă zilele trecute, la fel de discret, domnul Nicolae Rădulescu tocmai a împlinit 90 de ani...

Este ultimul supraviețuitor al lotului Rugului Aprins! Și, probabil, cel din urmă membru de facto al Rugului Aprins - mișcare cultural-duhovnicească care continuă, aproape nevăzut, cu stăruința de care numai lucrarea Rugăciunii neîncetate este în stare...