Importanța educației religioase în Biserică, familie și școală

„Cea mai frumoasă podoabă a unui tânăr este inima curată și mintea trează”  (Mitropolitul Nicolae Bălan)

„Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice”, i-a spus Sfântul Apostol Petru Mântuitorului. Într-adevăr, cuvintele Domnului sunt veșnice, având puterea transformării sufletelor, a îmblânzirii inimilor, în orice veac. Însă e necesar ca aceste cuvinte să poată ajunge la copii, pentru a le păstra trează vocea conștiinței încă de mici, spre a-i modela duhovnicește.

Educația religioasă în familie pornește de la glasul iubitor al mamei, de la îndemnul întăritor al tatălui, de la povața bunicilor, cuvintele inspirate vor răsuna în inimile lor pentru totdeauna. Învățăturile înțelepte și iubitoare, primite cu toată încrederea în prima copilărie, vor fi axiomele vieții lor. Vor fi acele pietre scumpe din cutia cu bijuterii a celor mai dragi amintiri, alături de chipurile familiare. Desigur, dacă această formă de educație religioasă familială, bazată pe învățătura Bisericii, chiar există. Și aceia dintre copiii care beneficiază de ele, într-un neam care a păstrat firul tradiției creștine, inclusiv sub presiunea comunismului, le rememorează nu doar ca simple învățături, ci ca izvoare permanente de har, venit din rădăcina strămoșilor.

Îmi amintesc, spre exemplu, rugăciunea învățată de mică de la bunica, care mi-a însoțit copilăria pe final de regim comunist, într-un mediu cvasiateu: Cruce-n masă,/ Cruce-n casă,/ Cruce-n cer,/ Cruce-n pământ,/ Cruciulița unde mă culc./ Cruciulița mă păzește/ De în zi până în noapte,/ Până la ceasul de moarte. „Este armă împotriva oricărei frici”, mi-a spus ea. Și a avut, într-adevăr, acest efect.

Așadar, pentru o educație religioasă minimală a copiilor ar trebui să ne îndreptăm privirile, în special, spre rudele cele mai apropiate ale acestora, părinții și bunicii. Nu e vorba, însă, despre o formă sistematică și încorsetantă de educație oferite de ei. Ci de tot ceea ce provine din căldura inimii lor, spontan, ca necesitate interioară de a transmite următoarelor generații valorile lor fundamentale. Este vorba de rugăciuni, de povestiri și de informații spuse cu răbdare, cu bunătate și blândețe, în timp ce se creează stări de har... Dar și de exemple concrete de viață și atitudine creștină a familiei în fața diferitelor provocări întâmpinate pe care copiii le vor recepta.

Pare idilic sau imposibil? Desigur că nu. Există și astăzi familii creștine care nu au fost copleșite ori învinse de rapiditatea cursului vieții, de multitudinea grijilor, a problemelor. Care se îngrijesc și de sufletele lor, și de ale copiilor lor, pe care îi iau deseori de mânuță, mergând împreună la biserică. Pentru care se roagă și pe care îi binecuvântează, fără să considere acest lucru „desuet” sau „inutil”.

Educația religioasă la şcoală

Crescând, beneficiind sau nu de această formă de educație religioasă la nivelul familiei, copilul ajunge în mediul școlii, unde, de cele mai multe ori, părinții optează pentru participarea lui la ora de religie, potrivit cultului religios apartenent. Aici, un rol important îl joacă profesorul de religie, alături de tot ce este presupus în desfășurarea orei: cadrul clasei, manualul școlar (implicit succesiunea temelor abordate), materialele didactice suplimentare utilizate, metodele didactice folosite.

 Profesorul nu poate suplini total carența educației religioase din familie, dacă este cazul de așa ceva, dar poate oferi noi deschideri elevilor din perspectivă spirituală, în mod sistematic și organizat, cu binecuvântarea Bisericii. Dacă ora de religie vine în completarea educației religioase de acasă și a celei primite prin participarea la slujbele Bisericii, este cazul cel mai fericit.

Profesorul de religie se pliază, în practică, pe toate tipurile de situație și foarte mult contează tactul său pedagogic, capacitatea de adaptare a discursului și a mesajului religios-moral la particularitățile de vârstă și individuale ale elevilor. Iar rodirea cuvântului în sufletele acestora Îi aparține, întotdeauna, lui Dumnezeu. La orice vârstă, acest cuvânt sădit poate rodi în momentul în care găsește un pământ bun al inimii. De aceea, impactul educației religioase nu este unul de moment, ci vizibil în timp, prelungindu-se în veșnicie.

Educația religioasă în Biserică

Participarea elevilor la cultul divin public, de asemenea, întărește credința acestora și le conferă avântul de a înfăptui binele sub orice aspect. Le clarifică și le curăță conștiința, le menține starea de vigilență în fața provocărilor societății, le dăruiește înțelepciune pentru a deosebi ce este bine de ce este rău. Nu este vorba de o participare obligatorie și cantitativă, ci de una benevolă, percepută ca o necesitate personală a rugăciunii în spațiul eclesial, consacrat.

Conlucrarea între familie, școală și Biserică în privința educației religioase a copilului poate face adevărate minuni, ajutându-l pe acesta să se dezvolte pe linia moralității, a respectului, a empatiei, a evlaviei față de cele sfinte, a speranței în puterea binelui, a credinței și a iubirii creștine atotcuprinzătoare. În plus, sfaturile inspirate ale duhovnicului către elev (de ce nu, și ale întregii sale familii) pot ajuta în situații concrete, particulare, mai mult sau mai puțin problematice.

Pe lângă toate acestea, este de menționat puterea autoeducației. Pe măsură ce crește, elevul va fi tot mai independent în luarea deciziilor cu privire la ce-l motivează, ce-l interesează, ce-l inspiră, la cum și cu cine să-și petreacă timpul liber, la ce lecturi să studieze, ce să aprofundeze, spre ce să-și îndrepte atenția. Cu cât preocupările sale, liber consimțite, vor include aspecte religioase, cu atât el va fi mai câștigat pe linia unui comportament responsabil în societate, cultivând însușiri precum altruismul, compasiunea, răbdarea, loialitatea, străduința spre bine.

În încheiere, ca exemplificare a ajutorului oferit prin cuvintele duhovnicului, notăm câteva dintre povețele către tineri ale arhimandritului Teofil Părăian, rămase celebre nu doar prin înțelepciunea lor, ci și prin impactul avut la nivelul celor cărora au fost adresate: „Gândiți frumos!; Ceea ce faci te și face; Nu-ți uita de Dumnezeu!; Nu uita de rugăciune!; Să fim mai buni!; Nu sta fără lucru (preocupare), că-i păcat!; Să lucrezi în așa fel încât să nu mai lucreze cineva după tine!; Iubește cu fapta și cu adevărul!; Sfântul Apostol Pavel înfățișează sufletul ca fiind oglinda în care se arată mărirea lui Dumnezeu (II Corinteni 3, 18). Ca să fie oglindă adevărată și curată, el trebuie însă să se modeleze după cuvântul lui Dumnezeu, avându-l pe acesta și oglindă, și pricină de îndreptare, ca cercetându-se și cunoscându-se în fața Lui, tot prin El să năzuiască și la îmbunătățire, ca să fie oglindă a măririi lui Dumnezeu” (din Gânduri de altădată pentru atunci, pentru acum și pentru totdeauna, arhim. Teofil Părăian, Mitropolia Olteniei, 2006).