„Vitraliile” Preasfințitului Părinte Ignatie

În arealul teologic românesc contemporan se distinge într-un fel aparte chipul Prea­sfințitului Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, prin felul curajos cu care ia parte la dezbaterea de idei pe care societatea le livrează necontenit în spațiul public și prin fermitatea și competența discursului său, care nu eludează crizele morale și derapajele de tot felul ce aduc Bisericii un prejudiciu de imagine.

Editurile Spandugino și Horeb ne propun un nou volum semnat de Preasfințitul Părinte Ignatie Trif, „Prezentul vǎzut prin vitralii”, care reunește texte „prin care Preasfințitul s-a manifestat în cetate” la provocările care așteptau, într-un fel, răspunsul Bisericii, fie și articulat prin unul dintre reprezentanții săi. Prefața lui Sever Voinescu are darul de a ne lămuri de ce este atât de important demersul pe care îl face autorul: „Textele îl impresionează pe credincios, mai ales pentru că vede cum vlădica, ieșind din biserică, nu se depărtează de ea. Ba mai mult, duce cu sine Biserica noastră pe străzile timpului nostru. Avem, așadar, răspunsurile unui luminat arhiereu la provocările veacului său. Formulate cu responsabilitate și dragoste de Hristos, ca veritabile repere pentru un posibil răspuns creștin rostit în România anului 2026, textele acestei cărți ni-l arată pe Preasfințitul Părinte Ignatie ca pe un intelectual elegant și ferm”.

Simone Weil era de părere că atenția produce lumina care face posibilă vederea. A fi atent la nevoia celuilalt devine etos prin excelență.

Preasfințitul ne propune o etică a atenției prin cărțile sale, fie că vorbim despre „Maladia ideologiei și terapia adevărului”, despre dialogurile cu Cristian Pătrășconiu din „Pâinea și lumina vieții” sau despre monumentala lucrare „Sfântul Grigorie Palama și teologia energiilor necreate”, un riguros studiu al controversei isihaste ce prezintă moștenirea extinsă a lucrărilor acesteia. Există o vocație a mărturisirii în opera Preasfințitului, vocație pe care o întrezărești în comentariile atât de inspirate la textele Sfântului Grigorie Palama. Nu cred că mă hazardez când afirm că întreaga operă de până acum a Prea­sfințitului este vegheată de gândirea Sfântului Grigorie Palama.

Preasfințitul Părinte Ignatie e conștient că întreaga esență a teologiei este tributară modului în care interferează viața și taina, de aceea ne invită prin fiecare carte, după modelul palamit, la experiență și viață în relație cu Dumnezeu.

Ai fi ispitit să crezi, citind cărțile sale, că te afli în fața unui redutabil polemist, dar, întorcându-te la inspirația Sfântului Grigorie, vei înțelege altfel moștenirea Episcopului Ignatie. Ea nu stă sub semnul polemicii, ci sub semnul restituirii legăturii dintre trăire și înțelegerea lui Dumnezeu, ce risipește întunericul patimilor și al necredinței și-l descoperă pe autor ca mărturisitor al credinței, după modelul sfântului, a cărui teologie o descoperim sub chipul „auten­ticității și posibilității de îndumnezeire a omului”.

Aceasta pare miza cărții pe care ne-o dăruiește autorul sub forma unor mărturisiri asumate. Regândirea credinței în modernitate, cu natu­ralețea creștinului ce nu se teme de provocările timpului pe care îl traversează, ci găsește „un răspuns bun” la semnele vremii.

Ce o face atât de specială în literatura de sorginte teologică, consemnează inspirat tot Sever Voinescu: „Cartea de față este chipul interior al Preasfinției Sale. Prin instantanee organizate în trei părți, Preasfințitul Ignatie ne spune cine este, cine nu este și ce speră. Coerența acestui autoportret este asigurată, ca de o fundație din cel mai performant beton, de credința în Iisus Hristos și de conștiința datoriei față de Biserica pe care o slujește cu atâta vrednicie”.

Pentru a avea acest chip interior, e nevoie să-ți asumi un tip de vulnerabilitate, rod al smereniei lucide și firești, care este receptată destul de rar în mediul eclezial, dar fundamentală în întâlnirea cu Părinții Bisericii.

Încă din titlu, Preasfințitul ne invită la reflecție, este felul dânsului de a ne pune în gardă. De ce ar fi nevoie să vedem prezentul prin vitraliu? A vedea prezentul prin vitraliu poate însemna a nu renunța la filtrul prin care vezi Lumina. Vitraliul este una dintre puținele forme de artă care nu pot fi înțelese fără lumină, el nu reflectă lumina, ci o filtrează, o transformă într-un element constitutiv al operei.

Titlul pare o metaforă la condiția umană, este invitația de a filtra prezentul spre Lumină, de a vedea Creația lui Dumnezeu cum se manifestă în filtrul luminii de azi. Creștinul este chemat să se împărtășească de Lumină, filtrând semnele vremii, iar frumusețea vieții sale apare tocmai din această filtrare. Fără lumină, vitraliul rămâne o simplă compoziție de sticlă, iar prin lumină devine o experiență estetică, simbolică și spirituală.

Fără lumina lui Hristos, viața creștinului este lipsită de transcendență și fără sens. Preasfințitul Părinte Ignatie ne sugerează, prin titlu, că orice vedere este deja interpretare și că avem nevoie de un filtru bun al Luminii pentru a nu pierde Calea.

Tripticul propune trei registre de filtrare a Luminii, intitulate sugestiv: Aevum, Responsum și Professio, unde receptăm felul în care Prea­sfințitul s-a exprimat public cu diferite prilejuri, articulând un tot unitar în diversitatea problematicilor asumate prin împărtășirea cu învăță­tura lui Hristos, care este adevărata hrană a creștinului.

Spun mereu că un creștin asumat este și orientat prin hățișul informațional cu care e asaltat. Cartea de față este o mostră de limpezime civică și teologică pentru cei care caută răspunsuri la dilemele vremurilor de acum.

Prima parte grupează sub „Aevum” câteva cuvântări și articole cu caracter istoric și național. Într-o vreme a tuturor „naționa­lis­melor”, felul în care se raportează Preasfințitul la dragostea de țară și la patriotism ar trebui să ne devină reper „a cultiva valoarea și a ne vindeca de prostie”, pentru că felul în care ne manifestăm patriotismul nu are acoperire nici la nivelul vieții personale, nici la nivelul vieții publice, ne avertizează autorul.

Radiografia pe care o face comunismului și efectelor lui până astăzi ne arată un spirit lucid și informat în amănunt asupra ororilor care au mutilat caracterul societății românești, care nu și-a mai revenit din agonie nici după treizeci de ani de la Revoluția din decembrie 1989. Modelul de luptător anticomunist al Monicăi Lovinescu, pe care îl creionează autorul, este cât se poate de binevenit. Prin vocea sa „diagnostic”, a avut curajul de a spune răului pe nume, cu riscul de a-și pierde viața. O lecție de caracter pe care n-o mai asumăm în așa-zisa democrație de azi.

A doilea registru al cărții - „Responsum” - are câteva texte „grele”, care ar trebui citite în fiecare școală de teologie, ca model de răspuns la provocările de tot felul ale modernității. Cum să nu fii atent la remarca Episcopului: „Din nefericire, unii vor să transforme Biserica doar într-un ONG, ca furnizor de servicii sociale, culturale sau de atitudini civice, reducând misiunea acesteia la sfera mundanului, de vreme ce rostul ei este de a ne face conștienți de verticala transcendenței noastre. Biserica este Trupul tainic al lui Hristos în umanitate, care este permanentizat prin Liturghie, secondată de filantropie”.

Aceasta ar fi direcția pe care n-ar trebui s-o uite nici slujitorii altarelor „de la vlădică până la opincă”.

Textele „grele” sunt răspunsuri necesare și pertinente, aș spune chiar așteptate, mai ales din partea unui ierarh al Bisericii, la derapajele calomnioase la adresa Bisericii Ortodoxe, fie că vorbim de Cristian Tudor Popescu sau de Olivier Schmitt. Nu ascund că aș fi fost extrem de interesat să citesc un comentariu la cartea lui Gabriel Liiceanu „Isus al meu”, poate o altă față a unui comentariu deosebit de interesant pe care îl realizează episcopul catolic Mihai Frățilă într-una dintre cărțile sale de eseuri.

Nu trec cu vederea nici importantele articole „Despre avort” și „Femeia ca dar…”, care concluzionează, într-un fel, butada episcopului libanez George Khodr: „Spune-mi ce gândești despre femeie, ca să îți spun cine ești”.

Tripticul se încheie cu registrul al treilea - „Professio” -, în care autorul adună câteva prelegeri, interviuri și anchete culturale, prin care își face cunoscută mărturisirea de credință și viziunea eminamente teologică și culturală prin propria lui viață. V-aș recomanda în acest sens: „Bilbor, Alba Iulia și Atena - «marea academie» a existenței mele”, ca exemplu de a înțelege cum devine validat criteriul autenticității cre­dinței prin fidelitatea față de rădăcini, pentru că „acasă” este „matricea iubirii și softul pli­nătății”, ca să citez un alt text care te pune pe gânduri.

Ar fi multe de detaliat și în această secțiune, dar las cititorului bucuria de a descoperi singur diversitatea temelor - de la catehismul pentru tineri și până la realismul pastoral, Preasfințitul Părinte Ignatie ne conduce prin lumea convingerilor sale într-un limbaj elegant și elevat, argumentat cu o mulțime de trimiteri bibliografice, care sunt tot atâtea surse de lectură.

Aș asemăna „vitraliile” Episcopului Ignatie cu vitraliile lui Marc Chagall de la Catedrala din Reims. Dacă pictorul ilustrează acolo continuitatea artei sacre în epoca modernă, punând accent pe culoare, transparență și experiența senzorială a luminii, Preasfințitul ne invită să rodim în lumina faptelor, fiind atenți la semnele vremii, prin recuperarea „chipului evanghelic al lui Hristos” din viețile noastre.