Importanţa scrisului

Din ceea ce spune Sfântul Atanasie despre Sfântul Antonie înţelegem un lucru remarcabil: scrierea, în sens de notare strictă, neestetizată a faptelor şi gândurilor, apare ca o cerinţă obligatorie a vieţii ascetice. Asceza fiind exerciţiu nu de dragul exerciţiului, ci cu finalitate asupra celui care îl practică, e limpede că pentru a o respecta găsim în scris un bun aliat. Ni se dezvăluie astfel o dimensiune nebănuită a jurnalelor şi a corespondenţei. Iată cum formulează Sfântul Atanasie: „Dacă vom privi cu băgare de seamă şi vom descrie, fiecare după putinţă, faptele şi mişcările sufletului nostru, putem fi siguri că din ruşinea de-a fi cunoscuţi în întregime vom înceta de-a mai păcătui, vom înceta de-a mai adăposti în inimă ceva necurat...“ Şi mai departe: „Împurpurându-ne de ruşine ca şi cum am fi văzuţi înfăptuind păcatul, doar scriind despre el ne vom putea astfel înfrâna mai uşor...“

 

Acela care scrie se simte, deci, privit, ceea ce e dovada faptului că nu face artă de dragul artei. El este privit din interiorul scrisului său, aşa cum ar fi privit din adâncul sufletului său. Cu cât privirea e mai intensă, cu atât scriitorul îşi transcende propriul talent şi intră sub raza mărturisirii. Calitatea principală a omului moral se probează tocmai în singurătate, când ştie că nu este văzut de nimeni, şi nu în societate unde se autocenzurează. Intervine însă dublul aspect al lui nimeni: profan şi sacru. Din punct de vedere profan nimeni este chiar nimeni, adică nimic. Din punct de vedere sacru, acelaşi nimeni poate fi în ultimă instanţă chiar un chip foarte ascuns al Domnului. Scriind, invoci de fapt o prezenţă invizibilă. Puţini sunt cei care pot minţi în faţa unei icoane. Dar în faţa unui munte sau a unei ape? Dar în faţa cerului care este peste tot?

 

În cartea Apocalipsei citim: „Iar cine nu a fost aflat scris în cartea vieţii, aruncat a fost în iezerul de foc...“ Sunt rânduri exemplare pentru a înţelege importanţa de-a scrie barem o singură dată în viaţă. Aspectul pasiv şi activ se îmbină extrem de interesant. Sensul aparent este acela al pasivului. În cartea vieţii oamenii sunt scrişi, adică sunt consemnaţi pentru faptele şi intenţiile lor bune. Dar cred că sensul profund este dat de aspectul activ. Adică: cui nu i s-a aflat scrisul în cartea vieţii aruncat a fost... De aceea se şi spune că nu există om care să nu fi scris măcar o scrisoare în viaţă şi tocmai din acest motiv nu există om care să nu fie înţeles şi iertat de Domn. În cartea vieţii nu sunt trecute numai numele noastre, ci şi scrisorile prin care am mărturisit. Aceasta este biruinţa: a intra pe calea scrisului în Scrierea divină, aşa cum un afluent se varsă în mare, iar marea, deşi formată din toţi afluenţii, este mai mult decât o simplă însumare. 

 

Profesorul Virgil Nemoianu a fost invitat de curând în ţară, unde a vorbit despre relaţia dintre religie şi literatură. Într-o epocă a relativismului, abordarea unei asemenea teme comportă riscuri. Dar marea literatură, ca gest suprem al scrierii, nu a ocolit niciodată temele religioase. Scriitorul şi-a regăsit partea din suflet intimă şi esenţială. Capacitatea sa de-a mărturisi şi de-a inventa s-a topit în faptul de-a recunoaşte acele situaţii arhetipale în care e conţinută toată înţelepciunea omenirii. Citim o carte mare şi intrăm în fluxul acesteia ca într-o splendidă făgăduinţă a cărei împlinire va veni acum sau altădată. Importanţa scrisului este prin urmare înrudită cu cea a citirii. Ambele întregesc făptura atât de împrăştiată acum a omului.