Împreună pentru educaţia religioasă (II)

Un articol de: Pr. Cosmin Santi - 26 Feb 2016

Educaţia religioasă realizată atât pe cale cognitivă, prin intelect, prin cercetare, prin descoperire, dar și pe cale afectivă, este disciplina care se ocupă și de sufletul copilului, dar şi disciplina sufletului copiilor aşa cum afirmă aceştia când sunt întrebaţi ce loc ocupă religia în viaţa lor.

La ora de religie nu putem vorbi doar despre obiectul şi subiectul disciplinei, ci despre doi subiecţi, Dumnezeu şi omul, fiinţe personale; observând în acest context toate virtuţile şi deprinderile religios‑morale pe care le dobândeşte elevul la Şcoală, în Biserică şi Familie.

Ideea învăţăturii religioase de timpuriu i-a preocupat şi preocupă pe oameni până astăzi. Încă din primele veacuri creştine, a fost o certitudine faptul că noţiunile religioase învăţate în copilărie contribuie decisiv la formarea unei personalităţi moral‑religioase, după cum afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă în sufletul încă fraged se întipăresc învăţăturile bune, nimeni nu le va mai putea şterge atunci când se vor face tari ca o întipărire, precum ceara”1.

Necesitatea educaţiei religioase rezidă în formarea unei personalităţi a copilului polivalentă şi multidirecţională. Aşa cum arată profesorul Constantin Cucoş, argumentele care sprijină necesitatea unei educaţii religioase la toate nivelurile de învăţământ se împart în: culturale, psihologice, etice, sociologice, istorice, ecumenice, teologice şi pedagogice. Un învăţământ autentic trebuie să conjuge şi să pună în complementaritate cele două categorii de valori, valoarea religioasă şi valoarea laică, în perspectiva culturalizării, spiritualizării şi desăvârşirii fiinţei2.

În şcoala românească azi trebuie să lăsăm elevul să aibă acces şi la educaţia moral‑religioasă, şi la educaţia morală laică. Termenii de personalitate morală creştină şi libertate conlucrează şi se întrepătrund reciproc. Prin educaţie se poate nădăjdui realizarea unităţii morale, unitate ce dirijează apoi în mod statornic viaţa şi toate acţiunile omului. Astfel se realizează şi caracterul moral. Educaţia religioasă este o componentă a formării spirituale a omului, care presupune asimilarea şi operarea în viaţa de zi cu zi cu noţiuni ce ţin de cultură. În viaţa omului, educaţia religioasă poate aduce mai multă bunătate, echilibru şi rezistenţă în faţa problemelor curente, a dificultăţilor şi încercărilor.

Pentru reuşita actului educaţional şi pentru realizarea cât mai eficace a educaţiei religioase este nevoie să se ţină cont de anumite principii didactice: respectarea particularităţilor de vârstă şi individuale, crearea unei atmosfere plăcute şi interesante pentru copil, educaţie temeinică şi durabilă, să se pună accent pe intuiţie, pe participarea conştientă şi activă a copiilor. Toate acestea trebuie să aibă în centru sufletul copilului şi formarea personalităţii moral‑religioase, ca membru al societăţii în care trăiește.

Este interesantă abordarea educaţiei religioase în viziunea cercetătorului J. Hull, care propune: a învăţa religie, a învăţa despre religie şi a învăţa din/de la religie. Primele două sintagme se bazează exclusiv pe o cunoaştere catafatică, cale cognitivă, să cunoşti despre ceva, iar cea de‑a treia include o parte afectivă, de experiere, prin învăţarea şi utilizarea a ceea ce înveţi, o religie aplicată şi aplicabilă.

Educaţia religioasă făcută în mediul instituţional ţine cont de vârsta intereselor tehno‑cognitive, socio‑concrete şi intelectual‑concrete. Odată intrat în mediul şcolar, care înseamnă totodată începutul perioadei de optim educaţional, copilul trebuie să se supună necesităţii de a memora, a gândi, a clasifica, renunţând la egocentrismul vârstei anterioare, prin încadrare în viaţa grupului organizat. Atenţia copilului este preponderent spontană, din acest motiv activităţile trebuie să fie întotdeauna realizate într‑o manieră atractivă, interesantă, care să răspundă curiozităţii naturale a copiilor. Exprimarea pedagogului trebuie să fie clară, precisă, simplă şi accesibilă, să ţină cont de principiul intuitiv, adică discuţia să plece de la cunoscut la necunoscut, să se adapteze conţinuturile şi stilurile de lucru prin activităţi centrate pe elev şi un factor foarte important este acela ca pedagogul să fie considerat un prieten al copiilor, un frate mai mare. Raportul dintre mediul instituţional al grădiniţei/şcolii şi spaţiul eclesial trebuie să fie unul bazat pe o legătură strânsă, apropiată între profesorul de religie şi preot. Profesorul de religie trebuie să păstreze viu contactul copiilor cu realitatea concretă a Bisericii, antrenarea în activităţile practice ale Bisericii, prin participarea la sfintele slujbe, prin spovedanie şi împărtăşanie a copiilor, prin activităţi filantropice de vizitare a instituţiilor de asistenţă a persoanelor vârst­nice sau a copiilor abandonaţi. „Educaţia religioasă nu este o problemă de monopol (fie din partea laicilor, fie din partea instanţelor eclesiastice), ci de conlucrare, de completare sub aspectul competenţelor. De educaţia religioasă se va ocupa nu numai Biserica, după cum nu numai şcoala”, susţine profesorul Constantin Cucoş. Toate aceste direcţii sunt posibil de realizat doar dacă educatorul creştin creează împreună cu micii creştini, sau cu cei mai mari, un climat de încredere, prin oferirea de modele vii şi autentice, prin cunoaşterea vieţii sfinţilor şi prin imitarea acestora.

Biserica este un punct de reper în educaţia morală şi comunitară a copilului; se implică activ în sensibilizarea populaţiei referitor la relaţiile părinte‑copil, promovarea unor comportamente morale atât pentru părinţi, cât şi pentru copii.

Chiar dacă cea mai fidelă categorie de enoriaşi rămân a fi cei vârstnici, Biserica are în vizor şi generaţia în creştere. Astfel, ea ar putea susţine copilul aflat în dificultate prin predicile sale, ar putea crea un cerc pe interese privind studierea cărţilor bisericeşti, cât şi alte activităţi cu caracter religios. Biserica promovează serviciile de voluntariat în care să fie implicaţi şi copii din familii dezintegrate, având ca scop susţinerea categoriilor defavorizate: bătrâni, persoane cu dizabilităţi, copii abandonaţi etc. Succesul tuturor iniţiativelor depinde de personalitatea preotului, de atitudinea acestuia faţă de problemele locale, cât şi de atitudinea celorlalţi actori comunitari faţă de Biserică.

Astfel, „într‑o lume caracterizată de o tot mai mare diversitate etnică și religioasă, educația religioasă propune cunoașterea propriei identități, dar și a celor de alte credințe și convingeri, favorizează incluziunea socială și contribuie la depășirea prejudecăților și a oricăror forme de discriminare”4.

Privind spre cei trei factori ai educației religioase, Biserica, Școala și Familia, putem conchide că între acestea există un raport de complementaritate și numai prin efortul comun se poate vorbi despre o educație permanentă şi eficace, care să permită copilului și viitorului adult o frumoasă formare a personalității moral‑civice, spre o construcţie nouă a unei societăţi româneşti autentice şi bazată pe adevăratele valori creştine, păstrând etosul, cultura, limba, religiozitatea și tradițiile seculare ale poporului român, într‑o Europă multiculturală și plurireligioasă.

Note:

1 ‑D. Opriș, Dimensiuni creștine ale pedagogiei moderne, ediția a II‑a, Editura Sfântul Mina, Iași, 2010, p. 37.

2 ‑C. Cucoș, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice, Editura Polirom, Iași, 1999, pp. 13‑16.

3 ‑G. Holbea, D. Opriș, M. Opriș, G. Jambore, Apostolat edu­ca­țional. Ora de religie - cu­noaștere și devenire spirituală, Editura Basilica, Bucu­rești, 2010, p. 25.