În altă ordine de idei: Binecuvântare şi/sau sfinţire

În cărţile de cult, uneori, şi în limbajul curent, mai întotdeauna, se utilizează cuvintele binecuvântare şi sfinţire cu aceeaşi accepţie. În fapt, cele două noţiuni au înţelesuri distincte, în funcţie de natura bunurilor care devin obiectul lucrării sfinţitoare a Bisericii.

Astfel, după scopul pentru care sunt afectate, bunurile sunt sacre sau comune. Bunurile sacre sunt cele destinate exclusiv preamăririi lui Dumnezeu şi lucrării sfinţitoare, cum ar fi: bisericile, obiectele de cult, ele neputând fi folosite în alte scopuri, iar bunurile comune există pentru a fi folosite de oameni. După cum lucrarea sfinţitoare a Bisericii are ca obiect bunuri sacre sau bunuri comune, vorbim de sfinţire sau de binecuvântare. În concluzie, prin sfinţire bunurile sacre devin sfinţitoare prin ele însele, iar prin binecuvântare bunurile comune primesc harul lui Dumnezeu, care le curăţă de „stricăciunea pe care au suferit-o prin căderea protopărinţilor“ şi le redă armonia cu cei care le folosesc.