În căutarea nomadismului
Reflexivitatea şi curajul de a privi în sine sunt în primul rând semne ale sănătăţii sufleteşti, dar şi instrumente prin care ne putem sonda interiorul nostru. Apelul la această mică instanţă interioară de judecată ne poate ajuta să evaluăm distanţa dintre ceea ce suntem cu adevărat şi ceea ce vrem să fim şi de a vedea câte din visurile şi idealurile noastre au devenit realităţi, dar şi multe altele.
Cu toate că acest efort ţine şi de o minimă igienă sufletească şi precede orice act al convertirii noastre interioare, care este spovedania, este atât de rar folosit. Mai mult ne impunem astfel de exerciţii doar în marile momente ale vieţii, la final sau început de an, când fiecare îşi face propriul bilanţ interior. Evităm aceasta pentru că dorim să ne păstrăm cu orice preţ liniștea interioară şi pentru că ştim că o astfel de privire aruncată în noi înşine este ea însăşi plină de o consistentă doză de disconfort.
Un astfel de subiect abordat în plină perioadă a concediilor ne poate face să înţelegem că, dacă dorim să ne odihnim cu adevărat, trebuie să ne asumăm disconfortul călătoriei spre noi înşine. În mod evident călătorim pentru a ne lărgi orizontul, pentru a achiziţiona cunoştinţe noi sau pentru a ne odihni. Pentru aceasta ne asumăm disconfortul călătoriei şi al depărtării de casă, căutând, fără să fim conştienţi, o mai bună aşezare interioară. Acest lucru reconfirmă marele adevăr al lui Julien Green, care spunea că scopul intim al călătoriilor este de a merge departe pentru a ne descoperi dorul de casă.
Aşadar, primul lucru pe care trebuie să îl luăm cu noi în vacanţă îl reprezintă disponibilitatea de efort şi dorinţa avidă de a asimila universurile noi care ni se oferă, de a ne îmbogăţi, dar şi de a îmbogăţi oamenii şi locurile pe care le vom întâlni. Concediul este nu doar o problemă interioară şi privată, ci el poate deveni un foarte util exerciţiu de generozitate. Mai mult ca oricând, în vacanţă suntem dispuşi să oferim, dar cel mai mult oferim timp, familiei, prietenilor, locurilor, oamenilor pe care îi întâlnim şi, de ce nu, şi sufletului, care se nutreşte din asemenea ieşiri.
Această stare ne ajută să redescoperim nomadismul sănătos, specific fiinţei omeneşti, aflată permanent în căutarea adevăratei patrii. Aceasta este o asumare a fragilităţii ca o condiţie a călătorului, care ştie că este predispus ispitelor şi rătăcirilor, dar care trebuie să se echipeze şi cu bune repere morale şi de orientare. În acest fel, o călătorie devine o întâlnire şi un drum ce ne clădeşte interior, dar la capătul căruia suntem noi înşine şi speranţele noastre, care se cer permanent reînnoite.