În ce lume mai trăim?
Una din constatările devenite clasice în limbajul curent vorbește despre un Occident decadent și secularizat. Fără a intra în comparații statistice sau chiar sterile - în comparație cu cine?, raportat la ce epocă?, dar pe deplin justificate, se poate considera că acest lucru este adevărat. În ultimele luni, chiar un ierarh din Patriarhia Ecumenică evidenția o realitate care, pentru noi creștinii, exprimă o stare de adevăr: trăim într-o societate post-creștină, nu doar la nivelul Occidentului, cândva civilizator și aducător de pace în Europa și nu numai.
Adeseori uităm să vedem ceea ce e în sufletul nostru și avem tendința de a ne preocupa mai mult de problemele vizibile sau închipuite ale aproapelui nostru. Ne lipsește, am putea spune, un fel de „artă de a vedea”, un instrumentar care să ne permită să descifrăm în primul rând nevoile noastre, sufletești și trupești, începând cu cele mai banale și mergând până la cele mai tainice. Sfântul Apostol Pavel amintea de o nevoie, am spune fundamentală, a iudeilor de a cere semne, iar a elinilor de a căuta înțelepciune, pe când el, Apostolul neamurilor, împreună cu ceilalți apostoli, le propovăduia lor, creștinilor de atunci, și nouă, celor de acum, pe Hristos Cel răstignit (1 Corinteni 1, 22-23). Iar dacă conținutul propovăduirii nu s-a schimbat și nu se va schimba niciodată, am putea spune, fără teama de a greși, că Hristos Cel răstignit și propovăduirea Lui reprezintă nevoia fundamentală pentru noi, cei ce viețuim în epoca transumanismului decriptat de vrednicul de pomenire părintele Jean Boboc și a inteligenței artificiale. Că societatea nu mai e cum a fost cândva - o, ce dulce nostalgie (față de care epocă?), că uităm de (prea) multe ori de milostenia care ne aduce mai mult folos decât orice altă formă de dăruire, pentru că ne aseamănă cu Însuși Creatorul nostru: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36) - e iarăși pe alocuri crunt de adevărat.
M-aș întoarce la celebrul dicton al lui Bernard de Chartres (secolul al 12-lea), folosit atât în literatura, cât și în filosofia din veacul trecut, al 20-lea, că suntem asemenea unor pitici așezați pe umerii unor giganți (Nanos gigantum umeris insidentes), lucru înțeles de exemplu de Umberto Eco ca fiind în cadrul viețuirii noastre pe acest pământ, împreună cu toți ceilalți oameni, „coexistența sincretică a tuturor valorilor”. Lumea noastră, societatea noastră, nevoile noastre reflectă o stare de a fi, un modus vivendi care are nevoie de Hristos Domnul mai mult ca oricând. Stilul de viață exprimat prin alegerile cele mai diversificate, dar cu implicații ființiale profunde - de a trăi în păcat cu exprimările lui cele mai evidente, dar și ignorate în același timp - adulter, concubinaj, de a face sau nu copii în cadrul căsătoriei civile și a cununiei religioase, avortul ca stil de viață (opțiune strict personală, în care nu mai există urmă de etică sau morală), sinuciderea medical asistată sau eutanasia îmbrăcată în dulcea expresie a milostivirii și a dragostei de aproapele (boala este ajunsă într-un stadiu terminal, incurabil și care provoacă suferințe morale sau fizice intolerabile), toate acestea ne arată cât de mult avem nevoie de Mântuitorul nostru Iisus Hristos în viața noastră. Și aici înțelegem că, de fapt, lumea în care trăim este expresia văzută a lumii noastre de dinăuntru, a preocupărilor sufletești, a năzuințelor, a vieții noastre (ne)duhovnicești. „Senzaționalul” nevoii amintite mai sus este dat de faptul că ea este singura nevoie din viața noastră, din momentul paradisiac al creării noastre. Depărtarea noastră, a tuturor, în diferite grade, în variate intensități, a fost exprimată tainic din catedra pustiului de Avva Teodor, care amintea: Mulți, în vremea aceasta, au ales odihna înainte ca Dumnezeu să le-o dea. Au ales și am ales și noi confortul înțeles ca mod de viață în detrimentul râvnei, stăruinței și căutării prezenței lui Dumnezeu în viața noastră. Remediul ne este dat de Avva Sisoe, care, în clipele despărțirii sufletului de trup, mai cerea timp de pocăință.