Întoarcerea la text

În ultimii ani, în spațiul online românesc, devenit, de fapt, agora comunicării publice, polarizarea s-a accentuat continuu, căpătând tușe îngroșate, adesea grotești. Dialogul e tot mai greu de imaginat. Nuanțele sunt ignorate. Moderația, calitate atât de necesară pentru echilibrul ființei umane, e privită ca o slăbiciune. Moderatorii, ca instanțe care păstrează raportul just între părțile care polemizează, au dispărut aproape în totalitate. Numai accidental câte o redacție a vreunei platforme online își mai ia în serios rolul de a media conflictele verbale ivite. Reacțiile din subsolul textelor jurnalistice ori ale postărilor publice stârnesc adevărate războaie, din care necunoscuți sau prieteni ies dușmani de moarte. Virulența și agresivitatea limbajului și a tonului relevă imaginea unei lumi care, vorba românului, pare că și-a ieșit cu totul din pepeni și nu mai acceptă decât argumente care validează propriul corolar de convingeri.

Urmăresc de aproape doi ani modul în care utilizatorii reacționează în scris la textele jurnalistice distribuite pe Facebook. O proporție îngrijorătoare a comentariilor nu are aproape nici o legătură cu subiectul abordat în respectivul text (fie că vorbim despre interviu, investigație ori text de opinie). Pentru cei mai mulți este suficient să vizualizeze titlul ori să citească în diagonală scurta descriere care îl însoțește pentru a se dezlănțui în diatribe, în multe cazuri injurioase, alteori calomnioase, la adresa instituțiilor sau persoanelor la care intuiesc că se referă autorul ori chiar la adresa jurnalistului însuși. Alții comentează în cu totul alt registru, divagând fără sens, la fel, fără nici o legătură cu subiectul propriu-zis al textului. Doar „pipăie“ vizual postarea și își formează o impresie. Nu citesc, dar au o opinie despre ce tocmai n-au citit. Iar comentariile sunt formulate în termeni de asalt, de război, de rățoială, de judecată publică. „Lăsați, că știm noi!“, cam așa s-ar traduce, sintetic și colocvial, ceea ce pare că vor să spună.

Starea aceasta de permanentă alertă, irascibilitatea digitală au câteva posibile explicații. Pe de o parte, logica de funcționare a platformelor de socializare este articulată pe mecanisme care suscită polarizare, adică reacție, adică audiență. Iar România, potrivit celui mai recent Raport Eurostat, este campioană la utilizarea internetului pentru folosirea rețelelor sociale. Ultimele date, colectate la nivelul anului 2024, arată că românii care fac parte din grupa de vârstă 16-74 de ani utilizează timp pentru navigarea pe rețele peste media europeană, care este de 65%. 

Pe de altă parte, scroll-ul compulsiv, surescitarea provocată de suprastimularea creierului, despre care studiile din neuropsihiatrie vorbesc deja de multă vreme, explică de ce simțim nevoia expunerii în permanență la stimuli noi. Este deja celebru și avertismentul oamenilor de știință privitor la scăderea accelerată a capacității de concentrare și a atenției, care a ajuns, la tineri mai ales, la opt secunde.

Toate aceste comportamente generate de folosirea excesivă a ecranelor, de dublarea vieților noastre în rețele, de construirea, fără să ne dăm seama, a ceea ce Mihnea Măruță a teoretizat ca fiind „identitatea virtuală“, se suprapun și peste o cultură a imaginii, a unei percepții mai degrabă vizuale care ne domină existența. 

Mai există, în acest tablou online și offline frisonant, loc pentru text, pentru lectură, pentru reflecție? Este reversibilă calea de la antagonizare la dialog? Mai putem reveni de la o societate împărțită în alb și negru la o societate a nuanțelor?

Sintagma invocată în titlul acestui editorial nu reprezintă o pledoarie pentru întoarcerea la un tip de comunicare exclusiv mediată de cuvântul scris. E mai degrabă exprimarea unei speranțe pentru revenirea la ax, la valorile perene, la profunzime, la răbdare, la rațiune, pe care, dacă le pierdem, s-ar putea să nu le mai putem recâștiga în timp util. Universul rețelelor ne-a dat iluzia că libertatea se măsoară în gradul de agresivitate al comentariilor, că putem avea opinii fără să știm, de fapt, despre ce vorbim, că toți putem oferi răspunsuri. Că nu e nevoie de cunoaștere când există indignare. Dar parafrazând titlul unei excelente cărți a profesorului Mihai Maci, înainte de răspunsuri ar trebui să existe întrebările. Iată, așadar, poate cel mai bun motiv pentru a ne întoarce la text.