În chestiunea acordului prezumat - Lipsa informării sau a dezbaterii publice (II)

Felul cum a fost elaborat şi aprobat proiectul legislativ al acordului prezumat ridică mai multe probleme, care ar trebui cel puţin dezbătute public.

Mai întâi de toate, să spunem că instituţiile care şi-au dat acordul nu au ţinut seama de poziţia Bisericii Ortodoxe Române. Instituţia Bisericii a fost un partener de bază al statului român de-a lungul istoriei. BOR nu susţine proiectul acordului prezumat şi nu aprobă transplantul în orice condiţii. Senatul, prima Cameră, care a aprobat proiectul de lege, a nesocotit punctul de vedere moral. Iar atitudinea BOR are în spate şi punctul de vedere al Comisiei sale de bioetică, unde se află personalităţi cu statut profesional şi moral binecunoscut, printre care se află şi medici. Şi nu este singura lege care a fost aprobată în acest fel. Ea face parte dintr-un ansamblu de legi care introduc aşa-numite „drepturi“ în România: dreptul de a face avort, de-a folosi şi ucide nelimitat embrionii umani prin procedura fertilizării in vitro sau de a învesti statul cu anumite funcţii de protecţie fie a copilului, fie a altor membri ai familiei, ceea ce face ca intervenţiile sale mai mult să ruineze familia decât s-o întărească. Din această ultimă categorie fac parte şi normele ce privesc educaţia sexuală în şcoli, prin care părinţii sunt excluşi ca parteneri, statului conferindu-i-se toate posibilităţile de-a manipula conştiinţele adolescenţilor, care, până la vârsta de 18 ani, se află, prin lege, sub protecţia părinţilor. Viziunea legislaţiei „drepturilor“, de fapt, aduce o schimbare fundamentală în viaţa omului. Vine cu o filosofie utilitaristă, lăsând total în umbră morala şi tradiţia. Toate aceste legi care au fost primite din afară (UE, ONU etc.), fără dezbatere critică, fără evaluare, deschid calea eutanasiei, a cercetărilor pe embrion sau pe trupul uman, a clonării umane, a modificării genetice a omului ş.a. Iar această cale este privită cu suspiciune de marea parte a oamenilor de ştiinţă, nu numai de Biserică. În acelaşi timp, aceste legi încalcă drepturile fundamentale ale omului, aşa cum au fost prefigurate în legislaţia internaţională, după al Doilea Război Mondial (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Prima Declaraţie de la Helsinki şi Codul de la Nüremberg). Rolul statului creşte ameninţător ceea ce ne îndreptăţeşte să spunem că ne îndreptăm spre un tip de dictatură etatistă, gen comunistă sau fascistă. Fiind la capitolul încălcare flagrantă a legislaţiei, amintim că sunt ameninţate protecţia pacientului şi statutul medicului. Din punct de vedere medical, cea mai grea problemă este cea a morţii cerebrale. Acest lucru se dezbate şi în ţările occidentale, unde spitalele au tehnologie avansată şi sunt mult mai bine organizate decât la noi. În aceste condiţii, medicul român este împins la responsabilităţi riscante. Mergând pe calea acordului prezumat, statul, încet-încet, nu mai protejează pacientul, ci îl dă în seama Agenţiei de Transplant. Multor oameni, aflaţi în faza finală a bolii, nu li se va mai acorda şi ultima şansă, după legea pacientului, ci vor fi declaraţi decedaţi, iar organele lor vor trece la alţi suferinzi. Spitalele, aflate în asemenea situaţii, sunt împinse spre corupţie. Iar medicii vor fi împinşi să accepte compromisuri profesionale şi morale. Pentru că moartea cerebrală a rămas, din punct de vedere ştiinţific, încă o problemă neelucidată, ea ar putea determina alte abuzuri grave. Mai ales persoanele foarte sărace sau marginale ar avea de suferit. Multora dintre acestea, aflate la limita supravieţuirii (boală sau alte împrejurări), ar putea să li se aplice diagnosticul de moarte cerebrală şi să devină „surse de organe“. Mai departe, urmând acest tip de prezumţii, putem spune că acordul prezumat conduce la crimă. Un om poate fi omorât pentru organele sale, iar crima să fie imposibil de dovedit de medicul legist, căci un corp fără organe nu mai poate fi în atenţia poliţiei. Este binecunoscut faptul că traficul de organe s-a intensificat. Au apărut reţele internaţionale care vehiculează sume foarte mari de bani. Acordul prezumat alimentează această ilegalitate, iar spitalele româneşti, foarte sărace, nu vor putea face faţă presiunii unor asemenea interese. Asupra medicilor, în primul rând, se vor exercita asemenea forţe ale răului. Aici pot fi atraşi, cum s-a întâmplat în cazul adopţiilor, mulţi poliţişti şi judecători. Tot la capitolul medical să amintim că se află în aer şi discutarea eficacităţii operaţiei de transplant. Problemele de natură imunologică şi de respingere a organelor încă nu au prea multe rezolvări practice. În România, nu au fost făcute publice statisticile privind numărul de oameni care au supravieţuit în timp transplantului. Mai multe ziare au cerut date, iar instituţia care administrează problema transplantului, Agenţia Naţională de Transplant, tace. De altfel, nici în Occident nu se cunosc prea multe date pe această temă. Febra „crizei de organe“ a fost creată în mare parte artificial. Există oameni foarte interesaţi, care au acceptat condiţia de traficant, dar există şi instituţii care sunt uşor de manipulat. Un asemenea caz îl reprezintă presa, în ansamblu. Ziariştii, până acum, au făcut informări superficiale şi, de multe ori, incorecte pe această temă. Au prezentat, de exemplu, „criza de organe“ numai în termeni sentimentali, fără să caute punctele de vedere ale medicilor. Nu mai vorbesc de dimensiunea morală, care lipseşte cu desăvârşire în relatările jurnalistice. De fapt, ne dăm seama că oamenii nu au informaţii minime pe această temă. În Italia, s-a ajuns la concluzia că societatea nu este pregătită pentru acordul prezumat. Legislativul italian a recunoscut că e nevoie de o perioadă de graţie de câţiva ani pentru dezbateri publice. O situaţie asemănătoare se întâlneşte şi în Anglia. Şi în România am remarcat câteva poziţii care cer stoparea legii în Camera Deputaţilor, după ce a trecut pe uşa din dos la Senat. Prof. dr. Vasile Astărăstoaie, secretarul Colegiului Medicilor din România, a anunţat că va bloca aplicarea legii, considerând că ea va aduce mai multe pagube decât beneficii. De asemenea, domnia sa a dat tonul unei atitudini care lipseşte în lumea medicală românească - a medicului apropiat de Dumnezeu sau cel puţin a medicului care ţine seama de viziunea creştină în practicarea acestei nobile meserii.