În cireşar!

În calendarele creştin-ortodoxe de la noi, dar şi în diferite postări pe internet, găsim acest nume asociat cu termenul curent al lunii iunie; iată câteva exemple de pe ultima sursă: "Bucurii în Cireşar" s-a numit o manifestare artistică de Ziua Copilului de la Şcoala Populară de Arte şi Meserii din Râmnicu Vâlcea, iar, într-un ziar, articolul în care s-a comentat venirea timpurie a căldurii a fost titrat Luna lui Cuptor a început în Cireşar! Nu trebuie să ne mire nici îndrăzneala (poetică!) a unor… branduri de tipul "Radio Cireşarii" sau "Ciresarâs Channel", după ce sensibilitatea unor trăiri omeneşti a fost definită de Nichita Stănescu drept Starea de a fi cireşar. Pentru a explica numele respectiv, se impune (măcar) o scurtă incursiune în vechi mentalităţi populare, însoţită de reflectarea acesteia în limba de cultură.

După o corelaţie temperatură - cicluri vegetative, de viziune preponderent sudică, termenul cireşar s-a generalizat în limba română drept corespondent al lui iunie din calendarul "oficial". În Lexiconul de la Buda (1825), de exemplu, este dată o simplă echivalenţă: "cireşeriu, o lună, adecă iunie". Se poate vorbi de optica meridionalului, deoarece, aşa cum se consemnează în Dicţionarul Academiei, numirea acestei luni ca "lună a cireşelor" este prezentă şi în mentalul vorbitorilor de limbă sârbă, albaneză şi italiană; în această arie se înscrie şi cireşar - cirişar din dialectele aromân şi meglenoromân (G. Pascu, Numele lunilor în româneşte, 1915). Tot ca "lună a cireşelor" este cunoscut iunie şi în graiurile din Moldova: forma cireşel se găseşte la Ionescu de la Brad, la G. Săulescu sau la Vasile Alecsandri. În această situaţie, epitetul "înflorit" pe lângă cireşar, dintr-o poezie a lui Coşbuc, este de natură să ne surprindă, cel puţin dacă am acceptat corespondenţa devenită ca şi oficială. Sintagma în discuţie apare la poetul năsăudean într-un catren de o rară virtuozitate, ce evocă scurgerea unui an: "Trecu şi vara şi trecu / şi toamna şi pe văi căzu / Zăpada iernii şi-apoi iar / Sosi-nfloritul cireşar" (Ideal). Contextul mai larg ne permite două supoziţii: ori că prin ultimul vers Coşbuc numeşte un al patrulea anotimp, primăvara, ori că derularea, rapidă, se opreşte la o singură lună, iar aceasta ar fi aceea când înfloresc cireşii. Or, după informaţii din graiurile populare de pe întreg teritoriul dacoromânesc, în funcţie de variabila geografică şi de referirea la florile, dar şi la fructele pomului, cireşar numeşte diferite luni, începând cu aprilie, când înfloresc cireşii, şi terminând cu iulie, când se coc fructele în făgăraş şi în zona Maramureşului. Atare "neconcordanţe" conturează, de fapt, un anotimp sui-generis, pus sub semnul florilor de cireş şi al cireşelor coapte. În nord-estul Transilvaniei (zonă unde se află Hordoul lui Coşbuc), după cum putem afla din diferite surse privind terminologia din graiurile populare, numele de cireşar este dat lunilor aprilie şi mai, când aici înfloreşte Prunus avium, astfel că în poezia Ideal este evocat acest timp al anului, şi nu un anumit grup de 30 sau de 31 de zile din calendarul oficial, corespunzând calculelor pentru semestrele şcolare, impozite, salarii, chirii, programarea concediilor, plata ratelor, planificarea alegerilor şi a vacanţelor parlamentare… Tentaţia convergenţei denominative spre "luna când se coc cireşele" (chiar dacă numai în anumite zone ale ţării) se poate explica prin faptul că cireşar întruchipează o speranţă, fiind singurul nume popular românesc din acest grup onomasiologic care celebrează bucuria roadelor - a primelor fructe, ce devin, astfel, mai mult chiar decât florile (nu suntem în ţara ikebanelor!), un simbol al frumuseţii, dar şi al… dorinţei: "împăratul se topea de dragoste pentru Ileana Simziana şi se uita la dânsa ca la un cireş copt" (Ispirescu, Ilena Simziana), comparaţie ce a fost desluşită, dacă este vorba de fructul propriu-zis (Iuliu Zanne, Proverbele…, I): "se uită la dânsa ca la o cireaşă coaptă, adică: cu mare plăcere şi cu poftă, ca la un lucru frumos şi plăcut".