În Hristos, omul devine fiu al lui Dumnezeu după har

Data: 04 Septembrie 2013

Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim)

Capacitatea dată o­mu­lui de Fiul lui Dum­nezeu Crea­to­rul de a se uni cu el până a se face şi El însuşi om S-a arătat în modul cel mai înalt în faptul că S-a făcut şi om, sau persoană a firii ome­neşti, dintr-o re­prezentantă a nea­mului omenesc, ca Fecioara (Mt. 1, 2-3; Is. 7, 14; Lc. 1, 35).

Dacă nu s-ar fi născut Hris­tos ca om din Fe­cioară, nu ar fi fost Dumnezeu şi n-ar fi adus lu­mii o lumină mai presus de ea, arătând pe om destinat veş­ni­ciei, ci ar fi lăsat lumea şi o­me­nirea închise în gră­untele ei. S-ar fi dovedit încadrat în le­gile acestei lumi şi n-ar fi pu­tut ridica omenirea într-un plan superior de veşnică viaţă fe­ri­cită. Născut ca orice om, ar fi şi murit ca orice om, fără să poa­tă învia nici El şi fără să poa­tă învia nici pe oamenii a că­ror fire a asu­mat-o.

Crucea Lui n-ar fi fost mân­tu­i­toare dacă s-ar fi născut cu păcatul care l-ar fi supus morţii ca pe toţi oamenii, deci n-ar fi ac­ceptat moartea de bunăvoie pen­tru ceilalţi oameni, ca să o poa­tă birui, ci ar fi suportat-o, f­ă­ră voie, pentru vina lui, ca o le­ge căreia i-ar fi fost şi El supus. N-ar fi adus nimic nou în lu­me. Grupările neoprotestan­te sunt consec­ven­te când, res­pin­­gând naş­terea lui Hristos din Fecioară, resping şi crucea Lui, ca suportată pentru oameni cu puterea de a învinge moar­­tea primită prin ea. Nu­mai aşa Hristos S-a arătat prin cru­ce Mântuitor, deci ca lumi­nă ce ne ridică din întunericul mor­ţii, pentru că S-a arătat ca Dum­nezeu Mân­tu­i­tor prin naş­te­rea din Fe­cioa­ră. Numai aşa îi putem cere lui Hristos la Li­tur­ghie: „Spală, Doamne, pă­ca­te­le celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit sângele Tău”. Numai a­şa putem spune, tot în Sfânta Li­turghie: „Iată, a venit prin cru­ce bucurie la toată lumea”. Am spus înainte că Fiul lui Dum­nezeu S-a co­bo­rât la om, înăl­ţându-l la nivelul Său prin har. Cel mai mult a fă­cut-o a­ceas­ta cu Cea pe care a făcut-o Năs­cătoare a Sa, Născătoare de Dumnezeu sau, prin ea, ne-a ri­di­cat pe toţi la El, care credem în El ca Dum­nezeu şi în ea ca Năs­că­toare de Dumnezeu, din legea morţii de­finitive, fără sens. Aceasta s-a făcut prin fap­tul că S-a născut din ea ca Fe­cioară, desigur ţinând sea­ma şi de cuvântul ei: „pod care ne tre­ce cu adevărat de la moar­te la viaţă” (Acatistul Mai­cii Dom­nului). Numai născându-Se din ea ca Fecioa­ră, ea a fost făcută „sca­­­ră ce­reas­că prin care S-a po­­gorât la noi Domnul”. Ea a fost făcută „Maica luminii”. […]

În faptul că Hristos Se naşte din Fecioară se arată că El îşi a­firmă, prin naştere ca om, a­tât calitatea de Creator al u­ma­ni­tăţii, cât şi voinţa de a o mântui pe aceasta, adică de a scăpa de moarte şi de a asigura oame­ni­­lor, ce voiesc să se unească cu El, viaţa ferici­tă de după moar­te şi fără de moarte.

El Se face om, dar rămâne şi Dum­nezeu. Numai prin aceste do­uă calităţi îşi arată deplina a­propiere de oameni şi calita­tea de Mântuitor. Numai co­bo­rân­du-Se la calitatea de om, dar înălţând pe om la calita­tea per­sonală de Dumnezeu, ridică pe oameni la egalitatea cu Sine, fă­ră să confunde dumnezeirea cu umanitatea. […]

Hristos e cale văzută spre ţin­­ta care este tot El, prin faptul că e omul model, dar şi Dum­nezeu, ca viaţa deplină a o­mului, prin unirea deplină a fi­rii Lui omeneşti cu firea Lui dum­nezeias­că. Căci, precum am afirmat, în persoană este via­ţa concretă a unei firi. Iar în Hris­tos, viaţa umanităţii este re­alizată în însăşi Persoana dum­nezeiască. Şi, dacă în Per­soa­na altuia are şi persoana mea comple­tarea vieţii, în Hris­tos avem în Persoana altuia nu nu­mai viaţa mărginită a omului, ci şi firea nemărgini­tă a Fiu­lui lui Dumnezeu, care ne pu­ne în comuniu­ne cu alte Per­soa­ne dumnezeieşti: cu Tatăl şi cu Du­hul Sfânt.

În apropiere de această Per­soa­nă înaintăm tot mai mult, mer­gând pe calea unirii desă­vâr­şite a firii ome­neşti cu dum­ne­zeirea în El, fără să ajungem vreo­dată să fim asemenea cu a­cea ţintă. Hristos ne este cale, a­ju­tându-ne să facem şi noi din u­manitatea noastră un mediu tot mai străveziu al dumne­zei­rii, cum e fi­rea Lui omenească, şi un mijloc tot mai adecvat lu­cră­rii dumnezeirii, cum este u­ma­nitatea asumată de El, fără să ajungem niciodată la aceas­tă calitate a Lui. El este, în alţi ter­meni, calea spre îndumne­ze­i­rea noastră prin har. Şi El ne es­te cale, nu numai pentru că vo­im noi să-I urmăm Lui, a­pro­pi­indu-ne tot mai mult de El, ci şi pentru că El însuşi se face în noi cale a noastră, dându-ne pu­terea să ne însuşim viaţa Lui. În acest scop, El Se să­lă­ş­lu­­ieşte în noi la Botez, sau noi ne sălăşluim în El. Astfel, Sfân­tul Apostol Pavel spune: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (Gal. 3, 27), sau: „Nu mai tră­iesc eu, ci Hristos trăieşte în mi­ne” (Gal. 2, 20). Totuşi trebu­ie să voim şi noi să fim în El şi El în noi. Şi voirea aceas­ta a noas­tră se arată în faptele noas­tre, ca împlinire a porunci­lor, sau a voii Lui, în ceea ce se a­ra­tă răspun­sul iubirii noastre la iu­birea Lui. Astfel, însuşi Iisus Hris­tos a spus: „De veţi păzi cu­vin­­tele Mele, rămân în voi... şi voi veţi rămâne în iubi­rea Mea. Şi cel ce rămâne în Mi­ne şi Eu în el, acela aduce roa­dă multă, căci fără de Mine nu puteţi face ni­mic” (In. 15, 5, 7, 10).

Cel ce crede este în Hristos, sau are pe Hristos în sine de la Bo­tez, aflându-se ca o mlădiţă în viţă şi împărtăşindu-se de via­ţa Lui roditoare. Dar trebuie să sporească tot mai mult în îm­părtăşirea de viaţa Lui, de pu­terea Lui roditoare, ca să a­du­că şi el roadă tot mai multă. A­cela are în sine pe Hristos în ca­litate de cale spre tot mai mul­tă viaţă, în unire cu viaţa Lui, dar trebuie să înainteze tot mai mult în El spre El. De a­ceea, atât Hristos, cât şi A­pos­to­lul Ioan vorbesc nu de stă­ru­i­re nemişcată în Hristos, ci de o „umblare” în El (In. 8, 12; 1 In. 2, 11). Hristos, după ce a în­vi­at, ne-a născut la Botez din nou, dar spre „nădejde vie” în tot mai multă viaţă adevărată (1 Petru 1, 3). Fără Hristos, tră­ind în monotonia şi îngusti­mea unei existenţe săra­ce, nu cu­noaştem o cale şi o ţintă spre ca­re să înain­tăm (1 In. 2, 19). Căci numai în El, ca în Cel ce es­te viaţa nemărginită şi ne­sfâr­­şită, de care ne poate face par­te şi nouă, înaintăm în via­ţa fără sfârşit. Neînaintând în El ca Persoană care ne comuni­că viaţa nemăr­ginită, nu pu­tem înainta în nimeni spre a le îm­părtăşi dintr-o astfel de via­ţă. Numai înaintând în El, îm­păr­­tăşindu-ne tot mai mult de iu­birea desăvârşită şi de via­ţa în­viată ce ne-o comunică El, pu­tem înainta şi noi în iubirea sau viaţa altora. Altfel, ră­mâ­nem în egois­mul nostru, în dis­pre­­ţul faţă de alţii, căci n-a­vem pu­­terea să ne mişcăm spre u­ni­rea cu ei prin iubire da­că nu îna­intăm în unirea cu Hristos şi în viaţa fără sfârşit în El. Ne­iu­birea lui Hristos, unită cu ne­iu­bi­rea semenilor, ne ţine într-o a­gitaţie care nu ne scoate din noi, deci din întuneric. „Cel ce u­răşte pe fratele său, umblă în în­tuneric şi nu ştie încotro se du­ce, că întunericul a orbit ochii lui” (I In. 2, 11). Deci, a îna­inta în Hristos înseamnă a îna­inta pe calea care ne duce spre viaţă, care se arată şi în co­municarea cu al­ţii. Căci Hris­tos este calea spre viaţă. Pen­tru aceea Hristos, arătându-Se drept calea a­de­vărată spre via­ţa adevărată, este lumina ade­vă­rată. El a venit în lume ca lu­mină, în sensul de cale ade­vă­rată spre viaţa ade­vărată. Îm­părtăşindu-ne tot mai mult de El, sau de via­ţă, nu mai um­blăm în întuneric, ci în lumină. Hris­tos e lumina ade­vă­rată, pen­tru că e Viaţă. El este, şi în ca­litatea de lumină, şi calea spre viaţa adevărată: „Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi măr­tu­risim şi vă ves­tim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a a­ră­tat nouă... Şi aceasta era solia pe ca­re am auzit-o de la El şi v-o ves­tim: că Dumnezeu este lu­mi­nă şi nici un întuneric nu este în­tru El. Dacă zicem că avem îm­părtăşire cu El, şi umblăm în în­tuneric, minţim şi nu săvârşim ade­vărul” (I In. 1, 2, 5-6).

Având pe Hristos în sine, o­mul care crede în El ajunge să fie tot mai mult un mediu prin ca­re lucrea­ză Hristos, aşa cum lu­crează sufletul prin trup. Căci lucrând sufletul lui în tru­pul lui, prin sufletul lui umplut de darul lui Hristos, lucrează în trupul lui un suflet umplut de Dumnezeu. Toate actele ace­lui om de­vin curate, pentru că su­fletul lui a devenit curat, sau plin tot mai mult de lucrarea dum­nezeiască a lui Hristos cel din el. Ba s-ar putea spune că şi în trupul acelui om lucrează Hris­tos, odată ce Acesta se află în om şi cu trupul Lui, unindu-se cu trupul omului. Aceasta nu înseamnă că sufletul şi tru­pul omului sunt puse într-o sta­re pasivă. Hristos lucrează de fapt prin lucrări­le sufletului şi tru­pului. Aşa cum Hristos atin­gea, prin mâna Sa, ochii orbului, ca prin această mişcare a mâi­nii să transmită puterea Lui dumnezeiască, aşa trans­mi­te şi prin mâinile unei per­soa­­ne credincioase pute­rea dum­­nezeiască aflată în trupul Său, aflat şi acesta înlăuntrul a­celei persoane. Hristos este în cre­dincios o cale interioară care îl apropie pe om tot mai mult de Sine şi îl face tot mai mult me­diu al puterilor Sale. Dar în­tru­cât puterea înaintării spre Hristos nu se comunică omului nu­mai de către Hristos ca Dum­nezeu, ci vine şi de la El ca om, Hristos ni S-a făcut cale şi prin pilda faptelor Lui. El era, ca om, mediu desăvârşit al pu­te­­rilor Sale dumnezeieşti, de la în­­ceput, dar, ca să ne arate a­ceas­ta prin faptele Sale concrete, a făcut din umanitatea Sa un astfel de mediu vizibil şi suc­cesiv prin viaţa Sa des­fă­şu­ra­tă în asemenea fapte, ca să poa­tă şi omul credincios să-L i­mi­te. Se arată parcurgând şi El o cale omenească concretă. Ne-a dat putinţa să-L vedem ca o ca­le străbătută concret cu uma­ni­­tatea Sa plină de dumne­ze­i­re, ca să imităm şi noi faptele Sa­le, chipul bunătăţii şi cu­ră­ţiei Lui în asemenea fapte, ca o cale străbătută din copilăria Sa până la jertfa pe cruce. Ne-a a­rătat cum să ne mani­festăm blân­deţea, curăţia de patimi, răb­darea, iubirea, prin faptele Sa­le concrete. Toată viaţa Lui e o lumină concretă. Dar Hristos ne este, în calitate de cale, lu­mi­nă sau invers. Însă El ne es­te o cale nesfârşită, pen­tru că es­te nu numai om, ci şi Dum­nezeu. Şi ne este o cale nesfâr­şi­tă chiar ca Persoană, dat fiind că însăşi Persoana ome­neas­­că este totodată o taină ni­cio­dată epuizabilă. Chiar per­soa­­na umană este, pe de o par­te, o lumină şi o cale pentru vo­in­ţa noastră de-a îna­inta în co­mu­niunea şi iubirea faţă de ea la nesfârşit, neputându-se con­fun­­da cu ea niciodată. Per­soa­na umană este şi ea o cale ne­sfâr­­şită, pentru că niciodată nu sfâr­şeşte în a ne comunica ceva. Tră­ieşte mereu altce­va din ea şi trăiesc mereu în altă stare în le­gătură cu ea; doreşte mereu să se comunice altei persoane. Îna­intez în a o cunoaşte, căci mai am mereu multe de cunoscut în ea. Dar în această comu­ni­­care fără sfârşit este totuşi ce­va finit, ceva definit, sau un in­definit mărginit. Hristos însă ca Persoană în acelaşi timp u­ma­nă şi divină este la nesfâr­şit într-o comunicare a infi­ni­tă­ţii Sale. E mereu Lumină, mai pre­­sus de orice lumină şi taină, veş­­nic mai presus de definibilul u­­man. E taină infinită în ceea ce ne comunică şi taină infinită în ce­ea ce rămâne mereu încă ne­co­municat. Cu cât comunică mai mul­tă lumină, cu atât se vă­deş­te mai mare taina. Hris­tos e lu­mi­­n­a şi taina nesfârşită chiar în u­manitatea Sa, pentru că este o u­manitate prin ca­re se co­mu­ni­că Persoana dumneze­ias­că.

Urmând pe această cale, prin credinţa în Hristos vom a­jun­ge şi noi la înviere, ca la via­ţa neîngustată, în veşnică feri­ci­­re, cum a ajuns Hristos ca om. Fiind­că ne vom arăta şi noi fii ai Tatălui ceresc şi fraţi ai Lui după har. Şi cel făcut fiu al Ta­tălui ceresc şi frate al Fiului Său nu mai e lăsat să moară cu totul şi defi­nitiv. De aceea Sfân­tul Apostol Pavel spune că cel născut prin har din Hristos cel înviat, la Botez, e ridi­cat la ca­litatea de fiu al Tatălui Său, de­sigur dacă ur­mează calitatea de fiu exemplul Fiului născut din Ta­tăl după fiinţă. „Iar îna­in­te de venirea credinţei în Hris­tos, noi eram păziţi sub Le­ge, fiind închişi pentru credinţa ca­re avea să se descopere. Ast­fel că Legea ne-a fost pedagog spre Hristos, pentru ca să ne în­­dreptăm din credinţă. Iar da­că a venit credinţa (în Hristos), nu mai sunteţi sub călăuză. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dum­nezeu prin credinţa în Hristos. Căci câţi în Hristos v-aţi bo­te­zat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal. 3, 25-27). Întâi Hristos ne-a născut din nou, „du­pă în­vi­e­rea Lui” (1 Petru 1, 3), apoi „fi­indcă sunteţi fii a trimis Dum­nezeu pe Duhul Fiului său în inimile voas­tre, care strigă: Avva Părinte” (Gal. 4, 6). De a­ce­­ea, după Botez primim prin Tai­na Mirului pe Duhul Sfânt: „Şi ungerea Lui vă va învăţa des­pre toate” (1 In. 2, 27). Căci du­pă învierea lui Hristos şi du­pă înălţarea Lui ni s-a cerut să ne purtăm ca nişte fii, îm­pli­nind cu iubire voia Lui şi imi­tând pe Fiul lui Dumnezeu, Cel prin fire, primind putere şi căl­du­ră în aceasta de la Duhul Fi­u­lui. Căci strigarea Duhului Fi­ului ca Duh de fiu din inimile noas­tre pune înseşi inimile noas­­tre în simţirea de fii iubi­tori fa­ţă de Tatăl, asemenea Fi­u­lui. Deci nu mai suntem robi, ci fii. „Iar de eşti fiu, eşti şi moş­te­nitor al lui Dumnezeu prin Iisus Hris­tos” (Gal. 4, 7). Şi, ca a­ta­re, pu­tem să nu slujim celor a­le lumii, so­cotindu-le suprema re­alitate (Ibid. 9). Am devenit po­sesorii pu­terilor dumne­ze­ieşti.

Înainte de venirea în trup, Cu­vântul lui Dumne­zeu nu ni se descoperise deplin ca Fiu al lui Dumne­zeu, deci nici Dum­nezeu deplin ca Tată. Cuvântul lui Dumnezeu ne apare încă în ca­litate de Pedagog spre Dum­n­ezeu, deci ca un fel de Stăpân po­runcitor. Deci nu ni se ară­ta­se în maximă apropiere şi co­mu­­nicare spirituală, ca Frate în umanitate, făcându-ne şi pe noi împreună cu El fii ai lui Dum­nezeu, ca Tată. Aceasta se a­rată în faptul că ne vorbea in­di­­rect prin prooroci. Nu ne da, deci, nici „porunca nouă” a iu­bi­rii, pentru că nici El nu ne a­ră­tase că ne-a iubit pe noi, fă­cându-se Frate cu noi (In. 13, 14). Lumina de Fiu al lui Dum­ne­zeu, de unul din Treime, nu stră­lucea încă în deplină clari­ta­­te. Se vedea mai mult prin di­fe­rite chipuri. Mai ales se arată pu­terea lui Dumnezeu prin no­rul ce aco­perea cortul şi mergea îna­intea lui, arătând cortul plin de slava Domnului (Ieş. 40, 32-35). Prin nor, în cort era o a­nu­­mită prezenţă a puterii Cu­vân­tului lui Dum­nezeu, dar El nu se revela în mod clar. O a­nu­­mită prezenţă a puterii Lui în nor era şi în jertfele de ani­ma­le ce se aduceau în cort, şi mai ales în mielul pas­cal, dar a­ceastă prezenţă a puterii Lui, prin chipuri, va deveni o pre­zen­ţă personală clară şi directă a Lui, când se va întrupa El în­suşi ca om. Toate aceste chi­puri erau ca o „făgăduială” a venirii Fiului lui Dum­nezeu ca Frate şi Mântuitor al nostru, ca să ne ri­dice şi pe noi la calitatea de fii ai Tatălui ceresc.

Acum se arată clar ca Lu­mi­nă şi ca sensul cel mai adevărat al existenţei noastre, făcându-ni-se, ca Frate, cale ca să ne u­nim cât mai mult cu El, ca fraţi ai Lui şi fii ai Tatălui Său, ne­măr­ginit şi fără de început. Acum se lămuresc şi se adeve­resc toate chipurile din Lege, a­ră­tându-ni-se totodată înăl­ţi­mea maximă ce ni se fă­găduise prin ele. Omul creat din nimic e ri­dicat la înălţimea de fiu al lui Dum­nezeu. În aceasta se arată al doilea mod al atotputerniciei lui Dumnezeu. Ni­micnicia o­mu­­lui, pe de altă parte, e com­pen­­sată prin calitatea de fiu al lui Dumnezeu, căruia i se face Fra­­te şi Tată. De fapt, numai a­ces­ta poate fi adevărul. Căci da­că există un Dumnezeu, şi a­nu­me un Dumnezeu al iubirii, ca modul cel mai înalt al exis­ten­­ţei - şi în realitate El trebuie să fie ca explicare a existenţei - El nu poate, dacă vrea să mai e­xiste şi altceva, să nu creeze a­cel altceva din nimic, dar şi să nu-l ridice la o unire cu Sine, pen­tru a fi în toate o unitate, fă­ră să-l desfiinţeze pe acel alt­ce­va ca creaţie.

Şi această treaptă la care e ri­dicat creatul este aceea de fiu al Său. Numai la această su­pre­mă apro­piere înţelegem că vrea să poată ridica Creatorul iu­­bi­tor pe cel creat. Numai fă­cut fiu cunoaşte pe Tatăl său ne­creat şi Creator la maximum, pre­cum îl poate şi imita în viaţa sa. Iar această cunoaştere şi i­mi­­tare nu poate să nu înainte­ze la nesfâr­şit, dată fiind infini­ta­tea Ace­luia şi finitudinea firii ce­lui cre­at. N-a creat Dum­nezeu din iu­bi­­re o făptură con­şti­entă ca s-o ­ţi­nă cu dispreţ în­tr-o separaţie de nedepăşit faţă de Sine.

Dar nu se poate face creatul fiu al necreatului da­că nu are, pe de altă parte, Necreatul un Fiu (necreat, n.r.) şi acest Fiu nu e într-un fel model al crea­tu­­lui şi nu se face El însuşi Fra­te cu creatul, adică om.

Prin aceasta, Fiul lui Dum­nezeu ni se face calea clară şi e­fi­cientă a oamenilor spre cali­ta­­­tea de fii în Hristos. Acum ne a­jută să-I urmăm Lui ca Fiu fă­cut om prin Duhul Său de Fiu. Astfel, suntem introduşi în re­laţiile treimice sau făcuţi moş­tenitori ale celor ce le are Fi­ul de la Tatăl. Nu mai suntem stăpâniţi de pofte­le ce ni le tre­zesc lucrurile atât de mici ale lumii, chiar prin valoarea da­tă cărnii animalelor ca jert­fe, ci le vedem pe acestea ca me­diu străveziu al lui Dum­nezeu, ca mijloace prin care ne ară­tăm iubirea ajută­toare unii fa­ţă de alţii.

Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, lumina lumii şi îndum­ne­­zeitorul omului, Editura A­nas­tasia, 1993, pp. 59-79. (Ti­tlul şi sublinierile din text apar­ţin redacţiei)