În preajma sărbătorii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel

Cercetând Scrierile Sfinte înţelegem că alegerea Apostolilor făcută de Iisus n-a fost întâmplătoare. Lucrarea acestor doisprezece bărbaţi, propovăduitori ai Legii celei Noi, a fost destinată tuturor şi nu limitată la Israel, aşa cum considerau iniţial mulţi din Biserica primară.

Numărul de 12, semnificând cele douăsprezece seminţii ale iudeilor, este semnificativ, un simbol al universalităţii creştinismului, care a fost răspândit la toate neamurile, adresat tuturor. Au existat nedumeriri şi conflicte. Să ne amintim de femeia cananeeancă. Atunci când Iisus îi spune, pentru a-i încerca credinţa, că nu este bine să iei hrana copiilor şi s-o dai câinilor, ea răspunde: „Da, Doamne, dar şi câinii sub masă mănâncă din fărâmiturile care cad de la copii“ (Marcu 7, 28). Iar replica Mântuitorului spune totul: „Credinţa ta te-a mântuit“. Prin lucrarea Duhului Sfânt, un grup de oameni, simpli, fără instrucţie, martori ai pătimirii Învăţătorului, speriaţi de evenimentele cumplite prin care trecuseră şi de consecinţele pe care prigoana le putea avea şi asupra lor, au devenit mărturisitori neînfricaţi ai cuvintelor Mântuitorului şi ai Legii celei Noi, nepregetând să-şi asume riscurile unei morţi de martir, pe care mulţi dintre ei au şi suferit-o. Din pescari obişnuiţi au devenit pescari de oameni, aşa cum le spusese odinioară Iisus. Alegerea lor antielitară este evidentă, subliniind faptul că în faţa Domnului oamenii sunt egali, fără o selecţie după rang, nume, avuţie. Toţi cei care caută mântuirea sunt primiţi de Domnul, li se deschide perspectiva drumului ce duce spre mântuire, a soliei unei noi ere în istoria omenirii. Cei doisprezece apostoli provin din toate straturile sociale. Întâlnim între ei un vameş, meserie pe atunci dispreţuită, un zelot, purtători de nume evreieşti sau greceşti, oameni modeşti, reprezentanţi ai unei populaţii de jos. Cărturarii şi fariseii, văzându-L că mănâncă împreună cu vameşii şi păcătoşii, ziceau către ucenicii Lui: „De ce mănâncă şi bea Învăţătorul vostru cu vameşii şi păcătoşii? Dar, auzind, Iisus le-a zis: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă“. (Marcu 2, 16-17). Cei doi mari apostoli, Sfinţii Petru şi Pavel, sunt reprezentativi nu numai pentru misiunea pentru care au fost aleşi, dar şi pentru umanitatea care renaşte la o viaţă din care moartea este izgonită, datorită jertfei Fiului lui Dumnezeu. Conştiinţa misiunii lor este foarte clar exprimată de Sfântul Apostol Petru: „Dumnezeu m-a ales dintre voi ca prin gura mea neamurile să audă cuvântul Evangheliei şi să creadă. Şi Dumnezeu, Cel ce cunoaşte inimile, le-a mărturisit dându-le Duhul Sfânt ca şi nouă. Şi nimic n-a deosebit între noi şi ei, curăţind inimile lor prin credinţă“ (Fapte, 15, 7-9). După tradiţie, el pleacă la bătrâneţe din comunitatea de la Ierusalim spre Roma, pentru a duce şi acolo mărturia Legii celei Noi. Viaţa lui este o ilustrare a umanului transfigurat de credinţă. Pescar, pe care fratele său Andrei îl aduce la Hristos, el cunoaşte frica, îndoiala, păşeşte pe ape, şi atunci când îl cuprinde îndoiala începe să se scufunde, ceea ce a rămas până astăzi un simbol, o metaforă a slăbiciunii omului, pe care lipsa de certitudini îl aduce în pragul pierzaniei. Nici o slăbiciune nu e mai tipic omenească decât această dureroasă intensitate a fricii şi nesiguranţei în viaţa fiecăruia din noi, din cauza lipsei de credinţă. „Puţin credinciosule…“ îi spune Mântuitorul.. Mai mult, Petru se leapădă de trei ori atunci când Iisus este prins în Grădina Ghetsimani, pentru ca apoi, prin lucrarea Duhului Sfânt, revărsată asupra sa, slăbiciunea omenească să piară şi să primească moartea de martir. Sfântul Apostol Pavel este Apostolul neamurilor, care prin revelaţia divinităţii a primit credinţa adevărată, profundă, fără limite, pe care a împărtăşit-o altora, conştiinţa lucidă, fierbinte, pătrunsă de har, de la care ne-au rămas Epistolele şi care împreună cu cele patru Evanghelii au pus bazele dogmatice ale credinţei celei adevărate. Cel care a dus Cuvântul Domnului şi mărturia propriei convertiri la atâta popoare „Dator sunt şi elinilor, şi barbarilor, şi învăţaţilor, şi neînvăţaţilor. Astfel, cât despre mine sunt bucuros să vă vestesc Evanghelia şi vouă, celor din Roma“ (Ep. Către Romani 1, 14-15). Unamuno numeşte scrierile sale „prima teologie creştină“. Iar teologul german Weizsäcker spune că Pavel nu l-a cunoscut pe Iisus, dar credinţa lui a devenit atât de profundă încât L-a simţit născându-se în el. „Trăiesc, dar nu eu, ci Hristos trăieşte în mine.“ Amândoi au suferit moarte de martir, Sfântul Apostol Petru fiind, conform Tradiţiei, răstignit cu capul în jos, deoarece, după spusele sale, nu merita să aibă aceeaşi moarte ca Mântuitorul nostru Iisus Hristos. În subsolul bisericii de la Vatican, care-i poartă numele, se află un mormânt gol care, afirmă cei de acolo, ar fi fost cel al Sfântului Apostol Petru. Iar Apostolul Pavel a fost decapitat, întrucât, fiind cetăţean roman, nu putea fi executat altfel. Se spune că mormântul său s-ar afla undeva pe drumul spre Ostia. În Tradiţia creştină, ei sunt cei doi stâlpi de susţinere ai marelui edificiu al credinţei noastre şi sărbătorirea din fiecare an, la 29 iunie, este un prilej de a reflecta asupra învăţăturii lor care ne îmbogăţeşte şi ne însoţeşte pe drumul către îmbunătăţire duhovnicească.