Înălţarea Domnului, în iconografia ortodoxă

Icoana Înălţării Domnului la cer, ca majoritatea reprezentărilor iconografice, vizualizează evenimentele dumnezeieşti pe care Biserica le cinsteşte în chip sărbătoresc. Ca şi sărbătoarea, icoana Înălţării are o vechime foarte mare şi, cu unele excepţii, s-a păstrat de-a lungul veacurilor aproape neschimbată, prezentând, în limbajul artistic adecvat, taina trupului transfigurat al Domnului şi ridicarea lui în sânurile cereşti ale Tatălui.

Sărbătoarea Înălţării Domnului la cer este unul dintre cele mai vechi praznice creştine, atestat încă din secolul al IV-lea de Eusebiu de Cezareea, în jurnalul pelerinei Egeria la Locurile Sfinte sau în Constituţiile Apostolice. La început, Înălţarea se serba la 50 de zile după Paşti, împreună cu Rusaliile, ca o pecetluire a perioadei pascale. Abia în secolul al V-lea este amintită de Fericitul Augustin ca fiind prăznuită într-a 40-a zi după Înviere, dată care va şi rămâne stabilită în calendarul bisericesc.

Icoana sărbătorii înfăţişează ceea ce evangheliştii Marcu şi Luca descriu în scrierile lor sfinte, anume că Domnul Hristos s-a înălţat la cer fiind învăluit de un nor, în văzul Apostolilor şi al celor doi bărbaţi (îngeri) care le spuneau Apostolilor că tot aşa va veni Domnul, la sfârşitul veacurilor. Icoana redă în limbajul ei specific aceste lucruri, dar le şi completează, primind elemente care întregesc semnificaţia doctrinară a evenimentului.

După cum menţionează textul scripturistic, cadrul icoanei este un ţinut deluros sau muntos, pentru că Înălţarea Domnului s-a petrecut pe Muntele Măslinilor. În acest spaţiu apar personajele sfinte, dispuse, în majoritatea reprezentărilor, într-o construcţie simetrică, care evidenţiază două planuri, unul pământesc, cu Apostolii şi cei doi îngeri şi Maica Domnului în centru, iar deasupra, pe acelaşi ax, Mântuitorul în slavă, înconjurat de îngeri, ridicându-se la cer.

Mandorla, norul dumnezeieştii slave

Ideea centrală pe care o redă şi icoana praznicului este că Mântuitorul Hristos S-a înălţat nu doar către slava cerească (dumnezeiască), ci şi în slava trupului Său înviat şi îndumnezeit. Iconografii transpun acest lucru prin mandorlă, ca simbol artistic al slavei divine. În primele icoane ale Înălţării Domnului, mandorla însă lipseşte (a se vedea uşa sculptată de la Biserica „Santa Sabina“ din Roma, 430, sau relieful în fildeş aflat la Muzeul Naţional din München, începutul sec. al V-lea). Mandorla apare în reprezentările Înălţării de pe ampulele din Monza şi Bobbio (sec. V-VI), ciboriul de la San Marco - Veneţia (executat, după unele surse, în sec. al V-lea, după altele, în secolul al XIII-lea), relicvarul palestinian de la Sancta Sanctorum din Vatican (sec. al VI-lea) sau Evangheliarul Rabula (586), ca o elipsă colorată şi purtată de îngeri.

Îngerii sunt prezenţi în majoritatea scenelor unde Hristos este în slavă, în jurul sau chiar în interiorul mandorlei nu pentru a o susţine, căci Mântuitorul se înalţă prin propria putere dumnezeiască, ci ca expresie a slavei şi a măreţiei divine. Cu toată vechimea lor, elementele acestor reprezentări se vor păstra neschimbate, cu excepţia unor detalii secundare. Imaginea indică faptul că mandorla este redată ca un obiect suficient de substanţial pentru a fi susţinută de figurile care asistă la eveniment, exact cum se întâmpla cu vechile Victorii din arta romană care purtau gloria cuiva, către cer, pe un scut rotund. În toate scenele Înălţării, mandorla înfăţişează norul supranatural amintit în Faptele Apostolilor - „Pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor“ - care este, aici, chiar vehiculul Înălţării. Forma mandorlei, rotundă, ovală sau care combină cercul cu diferite forme geometrice, simbolizează cerurile preaînalte ale prezenţei dumnezeieşti către care trupul înviat al lui Hristos se înalţă.

Scena Înălţării are, ca şi multe alte elemente din iconografia creştină, precursori în arta greco-romană, mai exact, în imaginile artistice romane ale Soarelui înălţându-se pe cer şi, prin derivaţie, în înfăţişarea sufletului împăratului decedat înălţat la cer de un car (quadriga). Iconografia creştină le-a moştenit încă din secolul al IV-lea, dar nu le-a folosit prea frecvent. Apoteoza lui Sol Invictus se reflectă cel mai bine în scena Ascensiunii lui Ilie la cer.

Icoana Înălţării, ca imagine a Bisericii

Axul de simetrie continuă în planul pământesc: chiar sub Mântuitorul înălţat la slava Tatălui, stă Fecioara Maria. Cu toate că Scriptura nu face referire la prezenţa ei la Înălţarea Domnului, ea este afirmată de Tradiţia Bisericii, ca şi în textele slujbei Înălţării: „Bucură-te, Născătoare de Dumnezeu, Maica lui Hristos Dumnezeu, că, văzând astăzi pe Cel ce L-ai născut înălţându-se de pe pământ, împreună cu îngerii L-ai mărit“ (Cântarea a 9-a a canonului). În centrul Apostolilor şi, prin extensie, al tuturor credincioşilor, stă Maica Domnului în gestul rugăciunii, cu mâinile întinse la cer, către Fiul său, ca o făclie luminoasă şi neclintită, care încălzeşte şi sprijină pe cei ce urmează Domnului.

„În icoanele Înălţării, Maica Domnului ocupă o poziţie cu totul specială. Aşezată imediat sub înălţarea Domnului, ea este, parcă, axa întregii compoziţii. Figura ei extraordinar de pură şi de uşoară, clară şi dreaptă, iese în evidenţă într-un contrast puternic cu fondul veşmintelor albe ale îngerilor. Imobilitatea ei austeră contrastează tot atât de puternic cu mişcarea şi gesturile Apostolilor aflaţi de o parte şi de alta a ei. Acest grup, cu Maica Domnului la mijloc, este moştenirea Mântuitorului, câştigată cu Sângele Lui - Biserica, pe care fizic o lăsa în urmă, pe pământ, şi care, prin pogorârea promisă a Duhului Sfânt la Cincizecime, va primi întreaga desăvârşire a fiinţei ei. Legătura dintre Înălţare şi Cincizecime se descoperă chiar în cuvintele Mântuitorului: «...Dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, îl voi trimite la voi» (Ioan 16, 7)“ (L. Uspensky, V. Lossky, Călăuziri în lumea icoanei).

Aceasta este imaginea Bisericii: Apostolii cu Maica Domnului în centru şi îngerii, toţi aflaţi în comuniunea şi sub binecuvântarea Domnului Celui înviat şi ridicat întru slavă. Faptul că în planul pământesc nu sunt doar persoane şi martori istorici ai acelui eveniment, ci Biserica întreagă, cuprinzând şi pe cei ce aveau să Îi urmeze Domnului, este scos în evidenţă de prezenţa Sfântului Pavel în rândul Apostolilor. El nu se găsea atunci pe muntele Măslinilor sau în foişorul unde s-a pogorât Duhul Sfânt, aşa cum îl vedem şi în icoana Cinzecimii.

Cele două planuri ale icoanei, cel pământesc şi cel ceresc, sunt nedespărţite. Apostolii privesc pe Domnul transfigurat într-o ipostază parcă de înălţare către El, iar Acesta îi binecuvintează, adică se prelungeşte în interiorul lor printr-o prezenţă harică. Roada acestei prezenţe este bucuria, după cum scrie Evanghelistul Luca despre Apostoli, că „s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare“. La fel se spune şi în troparul sărbătorii: „Înălţatu-Te-ai întru slavă, Hristoase Dumnezeule, bucurie făcând ucenicilor Tăi cu făgăduinţa Sfântului Duh...“. Este bucuria nădejdii venirii Sfântului Duh, dar şi bucuria covârşitoare pe care Apostolii şi cei care le urmează lor o au prin credinţa adeverită a Învierii Domnului. Dacă Mântuitorul cu o mână binecuvintează, în cealaltă ţine Evanghelia ca simbol al cuvintelor Sale, arătându-se prin aceasta că El este nu numai izvorul binecuvântării, ci şi al învăţăturii mântuitoare.

Totodată, scena Domnului purtat de îngeri în slavă este şi o icoană profetică a Celei de-a doua veniri, după cum le-au vestit şi îngerii Apostolilor (Fapte 1, 11). La Înălţare este în ipostaza de Răscumpărător, dar, la Parusie, va fi de Judecător. Este imaginea grandioasă a Bisericii, care se desfăşoară în faţa ochilor noştri unind trecutul, prezentul cu viitorul, cele pământeşti cu cele cereşti, în centru avându-L pe Mântuitorul Iisus Hristos.