Înălțimea smereniei
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia III, IV-V, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 42-43
„Dacă vrei să arăți lumii o faptă bună, nu te lăuda, și atunci te-ai arătat mai mare! Nu socoti că ai săvârșit mare lucru când ai făcut ce trebuia să faci. Dacă ne socotim păcătoși atunci când suntem păcătoși, precum și suntem, ne îndreptăm cum s-a îndreptat și vameșul, cu cât mai mult ne vom îndrepta când ne socotim păcătoși, deși suntem drepți? Dacă smerenia face din păcătoși drepți - cu toate că aceasta nu-i smerenie, ci o recunoaștere a propriei stări sufletești -, deci dacă recunoașterea propriei stări sufletești poate atât de mult asupra păcătoșilor, gândește-te ce minuni poate săvârși smerenia asupra drepților! Nu strica deci, prin îngâmfare și laudă, ostenelile tale! Nu-ți pierde sudorile! Nu alerga în zadar! Nu-ți irosi toată munca, după ce o viață întreagă te-ai ostenit! Stăpânul știe mai bine decât tine faptele tale! El nu trece cu vederea nici un pahar de apă pe care l-ai dat! (Matei 10, 42). (...) Pentru smerenia ta vei primi întreaga plată chiar dacă ai lucrat din ceasul al unsprezecelea (Matei 20, 9). Chiar dacă nu vei avea nici o pricină de mântuire, zice Scriptura, pentru Mine voi face, ca să nu se necinstească numele Meu. Suspinul tău numai, lacrimile tale, pe toate le ia în seamă Domnul și le face pricină de mântuire. Așadar, să nu ne lăudăm, ci să ne numim nefolositori, ca să ajungem folositori! Dacă spui că ești plin de fapte bune, le-ai pierdut pe toate, chiar dacă ai săvârșit într-adevăr fapte bune; dar dacă spui că nu ești bun de nimica, ai ajuns folositor, chiar dacă n-ai făcut nici o faptă bună. De aceea este de neapărată trebuință să uităm toate faptele noastre bune.”
Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre paza inimii, 10, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 286
„(Învățătura de) bază a creștinismului aceasta este: oricâte fapte de dreptate ar face omul, să nu se mulțumească cu ele, să nu se considere mare, ci să fie sărac cu duhul, iar dacă se face părtaș al harului, să nu creadă că a primit ceva, să nu creadă că este cineva și să nu înceapă să învețe (pe alții), ci (din contră), ducând o viață curată, fiind ospitalier, postind mult, rugându-se și împărtășindu-se de har, să nu socotească sufletul său de preț.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXXIII, V, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, p. 436
„Nu e smerenie atunci când ești silit de datorie să cinstești pe altul; asta nu-i smerenie, ci datorie. Adevărata smerenie este atunci când dăm locul celor care par mai mici decât noi, când dăm cinste celor pe care-i socotim a fi cu mult mai prejos decât noi. Dacă, însă, suntem cu mintea luminată, nu socotim pe nimeni mai prejos decât noi, ci pe toți oamenii superiori nouă. Și aceasta n-o spun despre noi, care suntem cufundați în mii și mii de păcate, ci o spun chiar celui care se știe încărcat cu mii de fapte bune; și acela, dacă nu socotește că este în urma tuturor, n-are nici un folos de pe urma tuturor faptelor sale bune. Atunci ești smerit, când, deși ai pricină să te lauzi, totuși te micșorezi pe tine însuți, te smerești, te umilești. Atunci te urci la înălțimea cea adevărată, după făgăduința Domnului, Care spune că cel ce se smerește se va înălța.”
(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)