Înarmare versus dezarmare, în epoca nucleară

Indiferent de perspectiva din care privim conceptul de „război“, fie ca pe un herald nemilos al unui şir inepuizabil de tragedii, fie ca pe o şagă a eroismului, trebuie să recunoaştem cantitatea considerabilă de adevăr înglobată în afirmaţia lui Max Webber: „Modalitatea decisivă a politicii este violentă. Oricine refuză să admită acest lucru este un... imatur politic“. Dincolo de francheţea acestei afirmaţii, realiştii ar cădea de acord că războiul este o componentă inerentă a politicii, în timp ce idealiştii ar susţine că umanitatea poate învăţa să trăiască fără război. Nu are importanţă cărei tabere ne raliem, atâta vreme cât este clar faptul că, în epoca contemporană, statele lumii se bazează pe ele însele în privinţa protecţiei şi, uneori, fac uz de ameninţări şi violenţă pentru a-şi proteja interesele.

Războiul este de aceeaşi vârstă cu umanitatea; există numeroase estimări cu privire la numărul de războaie ce au avut loc pe parcursul istoriei umanităţii, dar este limpede pentru toţi că numărul acestor războie este mare. În ultimul mileniu, au avut loc aproximativ 1.000 de războaie. Peste 147 de milioane de oameni au murit în războaie, începând cu anul 1000. Acest număr nu include numai soldaţii angajaţi nemijlocit în conflagraţii, ci şi un procent îngrijorător de civili. În timpul Primului Război Mondial au murit 8,4 milioane de soldaţi şi 1,4 milioane de civili, în timp ce al Doilea Război Mondial a înregistrat o inversare a raportului: 16,9 milioane de soldaţi şi 34,3 milioane de civili (sursa datelor: Eckhardt - 1991). Cu toate acestea, aspectul zguduitor încă nu a fost relevat. În 1961, preşedintele Statelor Unite ale Americii, John F. Kennedy, observa: „Omenirea trebuie să pună capăt războaielor, altfel războaiele vor pune capăt omenirii“. Pentru realitatea zilelor noastre, un război nuclear ar ridica numărul victimelor de la câteva milioane pe an la câteva milioane pe minut, iar previziunea cataclismică a preşedintelui Kennedy ar căpăta valenţe apocaliptice. Deşi dorinţa unanimă a umanităţii este evitarea sau, mai mult, suprimarea efectivă a războaielor, este evident că, în prezent, conflictul este un element al relaţiilor internaţionale. Efectele puterii militare Excedând cadrul disputelor ideologice, pentru a putea avea câştig de cauză în cadrul disputelor internaţionale, statele trebuie să beneficieze de putere militară. Aceasta reprezintă o panoplie de factori materiali (cheltuielile efectuate cu înarmarea şi nivelul tehnologiei armelor) şi imateriali (statutul ţării respective, morala şi reputaţia). Este inutil să precizăm că puterea militară nu se dobândeşte pe gratis. Dimpotrivă, dobândirea şi utilizarea ei costă enorm, din numeroase perspective. Evenimentele din 11 septembrie 2001 au arătat că deţinerea unei forţe armate impresionante nu echivalează neapărat cu securitatea, în special în faţa unor ameninţări atipice îndreptate împotriva securităţii personale, naţionale şi internaţionale. Demersul de a stabili cât şi în ce fel ar trebui un stat să investească în securitate este unul complex, dar sunt câteva pericole veritabile ce însoţesc atenţia excesivă acordată puterii militare. Conform enumerării făcute de către John T. Rourke & Mark A. Boyer, în cartea „World Politisc: International Politics on the World Stage“, patru dintre aceste posibile pericole merită o analiză sumară. Ne referim la terorism, intervenţii inutile, cheltuieli şi insecuritate. Statutul de putere militară poate transforma un stat într-o ţintă pentru terorism - acest fapt se explică prin încercarea altor actori globali de a-şi promova cauzele politice. Întocmai ca David şi Goliat, atacând şi doborând o mare putere, organizaţiile teroriste sunt mediatizate şi pot primi concesii politice (pe termen lung). O parte a actorilor internaţionali de astăzi şi-au început cariera politică internaţională ca organizaţii teroriste sau de guerilla. Puterea militară poate determina statul deţinător să intervină în situaţii în care nu ar fi fost neapărat necesară prezenţa lui; puterea militară excesivă poate tenta un stat să facă uz de această putere în situaţii periferice intereselor naţionale. Avem exemplul intervenţiei Statelor Unite ale Americii în războiul din Vietnam. Unul dintre motivele acestei intervenţii a fost şi aşa-numita „aroganţă a puterii“. Dacă puterea militară a Statelor Unite ar fi fost una mai redusă, s-ar fi pus accent pe instrumentele diplomatice. Puterea militară cere cheltuieli uriaşe - acest fapt a generat multiple controverse, în special în virtutea realităţii că puterea militară se hrăneşte cu resursele bugetului de stat. Astfel, pentru a investi în această direcţie, sunt văduvite alte domenii alimentate de către buget. Puterea militară crează insecuritate - un rezultat al achiziţiei de putere este apariţia aşa-numitei „spirale a insecurităţii“. În limbaj competiţional, aceasta ar însemna că încercarea statelor de a dobândi cât mai multă putere (cu scopul ultim al dobândirii securităţii) este perceput ca o ameninţare, de către celelalte state. Ca atare, cei din urmă caută să dobândească putere spre a contrabalansa puterea celor dintâi, care, la rândul lor, vor acumula şi mai multă putere, fenomen ce continuă ad infinitum, într-o spirală continuă. Ceea ce supunem aici atenţiei este cursa înarmărilor - un fenomen complex, care transformă guvernele în prizoniere ale competiţiei. Cursa înarmărilor Cursa înarmărilor reprezintă o competiţie a sporirii numărului de trupe şi armamente, prin care fiecare stat urmăreşte să câştige un avantaj asupra unui alt stat sau, cel puţin, să nu rămână în dezavantaj. Istoria internaţională a înregistrat periodic curse ale înarmării, dar acestea nu au fost şi continue. Odată cu coagularea sistemului statal, cursele înarmărilor au devenit mai intense. Puterile noi pot aduna, uneori, arme şi soldate fără să aibă şi o politică externă coerentă, fiind atrase de aparenţa eficienţei intrinsece a armelor. În definitiv, trebuie să admitem că armele pot fi utile pentru menţinerea puterii interne şi pentru prestigiu. Frumuseţea şi utilitatea pot fi variante posibile pentru deţinerea de arme de foc, fortăreţe şi vase de război, dacă ne raportăm la prinţii Renaşterii. Totodată, trebuie amintit că, după 1945, noile state din Africa au investit masiv în avioane, arme antitanc şi fregate, disproporţionat cu ameninţările externe. Raţiunea a fost una diferită, centrată pe securitatea internă şi pe dorinţa stabilirii unor însemne ale independenţei lor. Pe de altă parte, dezvoltatea politicii externe duce la autocompararea cu alte puteri (potenţiali inamici, mai ales). Autocomparaţia cu alte puteri poate fi privită ca un îndemn subiectiv la o cursă a înarmărilor. Orice înarmare la nivel statal presupune apariţia şi, deci, invenţia de noi arme. De regulă, acestea sunt catalogate iniţial drept barbare şi şocante, dar, ulterior, sunt adoptate datorită eficienţei lor. Exemple în acest sens ar fi arbaleta (inventată de către normanzi în secolul al XI-lea şi apoi utilizată pe scară largă) şi praful de puşcă (descoperit în secolul al XIII-lea). Rămânând în epoca medievală, către sfârşitul secolului al XV-lea, tunurile dominau fortificaţiile şi armele de foc au înlocuit arcul. Apariţia lor a cauzat prima controversă importantă privind răspândirea armelor de foc în Europa. Deşi ştiinţa a progresat remarcabil între timp, xistă o invariabilă ce străbate distanţa de timp dintre Evul Mediu şi epoca contemporană: cursa înarmărilor a fost mereu susţinută nu de creşterea numărului armelor, ci de perfecţionarea lor. Deci, de la a fi cantitativă s-a trecut la a fi calitativă. În fapt, aceasta s-ar traduce prin formularea obiectului cursei înarmărilor, adică deţinerea celei mai mari capacităţi de distrugere existentă la o anumită dată. De pildă, pe tot parcursul anului ce a urmat primei utilizări a bombei atomice, aceasta a fost denumită „arma absolută“. Acest aspect aparent superficial conţinea de fapt un adevăr discutabil: dincolo de faptul că ocupă un loc aparte în galeria armelor, bomba atomică făcea ca toate celelalte arme să devină inutile. Putem categorisi bomba atomică drept „arma absolută“ doar privind la avantajul relativ reprezentat de deţinerea ei. Cert este că a fost prima armă din istorie faţă de care posesorii ei au decis că, după acumularea unui anumit stoc, deţin cantităţi suficiente. În 1958, Uniunea Sovietică a pledat pentru suspendarea testelor nucleare, ajungându-se, în cele din urmă, la Tratatul de Interzicere a Testelor din 1963. Între timp, competiţia cu Statele Unite ale Americii se lansase în domeniul de lansare a bombelor. Superfortăreţele aeriene care lansaseră prima bombă atomică asupra oraşului Hiroshima au fost depăşite de către bombardierul cu reacţie B 47; acesta, de către B 52, care era mai puţin performant decât rachetele balistice intercontinentale. După Primul Război Mondial, a fost larg răspândită doctrina că prima cauză a războiului nu putea fi decât cursa înarmărilor. Aceasta este, de fapt, imputarea de natură politică dintre cele două „învinuiri“ aduse cursei înarmărilor. În afară de evidenţa că este periculoasă pentru pace, aceasta mai este şi costisitoare. Imputarea economică nu este una nouă, care să rezulte din analiza efectelor contemporane ale fenomenului. Montesquieu, în „De lâesprit des lois“, constata: „Suntem sărăciţi, în ciuda faptului că deţinem bogăţiile şi comerţul întregii lumi; în curând, din cauza măririi trupelor, nu vom mai avea nimic, cu excepţia trupelor, şi vom fi ca tătarii“. În extensie, argumentul economic poate fi rezumat în fraza „zdrobitoare povară a armamentelor“.