Încă mai avem dragoste de pământul natal

Satul românesc, începând cu ultimele decenii, se schimbă dramatic. Se modifică mentalităţile, arhitectura caselor, economia tradiţională, însă sociologii şi etnologii observă că oamenii îşi caută tot mai insistent identitatea culturală şi spirituală. Interviul cu Doina Işfănoni, etnolog, director ştiinţific al Muzeului Satului, ne ajută să înţelegem mai bine schimbările din lumea rurală actuală.

Doamnă Doina Işfănoni, aş vrea să faceţi o analiză (nu critică) a diferitelor realităţi din satul românesc. Porniţi de la viziunea comuniştilor, care proiectau un sat modernizat, un fel de târguşor, o anexă a oraşului. Acum, satul nu se îndreaptă tot spre o astfel de viziune, unde munca va fi mai mult industrializată, pierzându-se, astfel, ceva important din viaţa satului tradiţional? Sensibil la realităţile socio-economice şi culturale din satul românesc, Muzeul Etnografic şi implicit Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti" cercetează şi păstrează peste vremi mărturia indubitabilă a existenţei materiale şi spirituale a unui popor, demonstrând cu ajutorul patrimoniului - case, biserici, mori, pive, vâltori, ţesături şi broderii, sculptură în lemn, piatră şi os, mobilier, costume, icoane, fotografii şi documente scrise - evoluţia şi spiritul novativ al românilor. Din perspectivă istorică, pentru a înţelege satul contemporan, este bine să ne referim la câteva etape din evoluţia sa. În ultimii 70 de ani s-au produs mai multe sincope şi fracturi care i-au întrerupt cu brutalitate firul evoluţiei fireşti. Dincolo de sintagma lui Lucian Blaga, conform căreia "veşnicia s-a născut la sat", este bine ştiut că, în universul satului, a existat dintotdeauna un dialog al generaţiilor, ca expresie a relaţiei tradiţie - inovaţie. Satul nu a fost niciodată refractar progresului. Din anul 1947 însă, în viaţa satului românesc apar fenomene fără precedent, care nu au legătură cu procesul unei evoluţii fireşti. Intervenţia brutală a comuniştilor în modul de viaţă al oamenilor nu s-a făcut în numele progresului şi nici al creşterii nivelului de trai al ţărănimii, chiar dacă acestea erau sloganele mult vehiculate. Fără nici un fel de explicaţii logice, comuniştii au sechestrat mai întâi proprietăţile ţăranilor. Anulându-le dreptul de proprietate asupra pământului, asupra pădurilor, asupra uneltelor şi a animalelor, ei au fost împinşi spre un model de viaţă total străin firii lor. Beneficiile acestor schimbări radicale nu le-a explicat nimeni, iar oamenii nu pricepeau de ce trebuie să fie deposedaţi de bunuri, de ce trebuie să-şi anuleze prestigiul de neam - "să fie toţi egali" - şi de ce trebuie să renunţe la tot ceea ce acumulaseră, generaţie după generaţie. Cumulate, aceste fenomene reprezintă prima secvenţă din destinul tragic al satului românesc. Din acest moment, demarează la sate acţiunea de distrugere a unui mod de viaţă care îşi decantase valorile preţ de sute de ani. Ocupaţiile, gospodăriile şi gospodarii, oamenii şi locurile intră într-un accelerat proces de transformare. Unii dintre ţărani, încercând să se sustragă politicii de "cooperativizare a agriculturii" şi de "făurire a omului nou", au sfârşit prin a-şi pierde nu numai proprietatea, ci şi libertatea. Mulţi ţărani au fost aruncaţi în închisori şi omorâţi în bătaie pentru singura vină că nu au vrut să "se scrie în colectivă". De fapt, viziunea comunistă asupra satului se baza pe o atitudine de dispreţ faţă de orice tradiţie şi experienţă locală. Preceptul tradiţional că "totul se face cu măsură şi la vremea potrivită", adică relaţia dintre om şi mediu trebuie să fie totdeauna armonioasă, nu mai conta în faţa planurilor comuniste de modernizare a satelor. O altă filă din evoluţia satului românesc a fost dislocarea masivă, de la sat la oraş, a ţăranilor, pentru a deveni muncitori în industrie. Navetismul zilnic sau săptămânal a fost factorul decisiv în modificarea profilului ocupaţional al satului, al structurii gospodăriilor şi implicit al mentalităţii. În numele ştergerii diferenţelor dintre sat şi oraş s­au impus la sate "casele-tip", de regulă cu etaj, care nu aveau nimic în comun, nici cu specificul geografic al localităţii şi nici cu ocupaţiile oamenilor. S-au construit apoi şi blocuri la ţară, după modelul celor din oraş, chiar dacă lipseau dotările minimale: reţeaua de apă curentă, canalizarea, sistemul de încălzire. Specificul satului tradiţional aproape că a dispărut Uşor-uşor, omul din sat a căpătat noi mentalităţi. Mentalităţi din afara satului şi a spaţiului românesc au ajuns la noi, mai ales după 1990, când a început "plecarea la muncă în Occident". Ce ne puteţi spune în acest sens? Ecourile acestor radicale transformări ale satului românesc se resimt şi în plan mentalitar. În psihologia ţăranului, devenit brusc "muncitor agricol", care lucrează pământul din "cooperativă" sau este "navetist" la fabrică, apar mutaţii semnificative. Mai întâi, se înregistrează o desprindere a acestor săteni de valorile specifice culturii populare tradiţionale. O parte dintre aceştia, şi mai ales tineri născuţi la oraş, în familiile celor dislocaţi din sate, pierd treptat legătura cu "vatra strămoşească", cu acel "perimetru al originilor", capabil oricând să asigure regenerare spirituală şi un comportament cultural inconfundabil. Idealul "navetiştilor" devine integrarea în structurile urbane, nu numai prin locuirea în blocurile muncitoreşti, ci şi prin aderarea la valorile culturii urbane. Frecvent până în 1989, acest fenomen face ca multe sate să se depopuleze, să devină un fel de "loc în care nu se mai întâmplă nimic". Bătrânii îşi continuă traiul ştiut, iar maturii care nu au putut să plece la oraş, adică "părinţii", au rămas să muncească în "cooperativă". După 1990, odată cu restituirea proprietăţii funciare şi forestiere, multe sate s-au aliniat strategiilor europene de dezvoltare rurală, adoptând, atât facilităţile modernizării agriculturii, pomiculturii, viticulturii, păstoritului, creşterii animalelor, pisciculturii, cât şi beneficiile confortului oferit de tehnologie, în practicarea activităţilor gospodăreşti. În plan urbanistic şi arhitectural, satul contemporan a evoluat foarte mult, apropiindu-se de modelele zonelor rezidenţiale din preajma oraşelor. Cine străbate astăzi România constată, poate cu o undă de regret, că specificul satului tradiţional, cu gospodării construite din materiale ecologice (lemn, pământ, piatră, cărămidă) şi ascunse în vegetaţia mediului, aproape că au dispărut. În prezent, stilul arhitectonic al locuinţelor, adesea fără construcţii anexe, reproduce proiecte urbane - naţionale şi internaţionale -, iar plastica faţadelor, ca şi tipul de împrejmuiri/garduri, a uitat prototipul locuinţelor de odinioară. Indiferent de zona geografică, satul actual este copleşit de "frenezia postrevoluţionară" a construcţiilor tip vilă, executate din beton, cu tâmplărie termopan şi finisaje din categoria zugrăvelilor cu "lavabilă". Rezultatul acestui "reviriment arhitectonic" este desfigurarea arhitecturii vernaculare româneşti, în beneficiul cultivării confuziei dintre rural şi periferia urbană. Identitatea, specificitatea gospodăriei româneşti au fost uitate de mult. Nu este de mirare că prostul-gust invadează satele. Cum putem intercepta (sau interpune) viziunea asta a industrializării satului de astăzi, fără a ne mai gândi la comunism? De fapt, "modernizarea satelor" începută în perioada comunistă nu a însemnat şi transformarea lor automată în centre sau nuclee de producţie industrială. Sunt foarte rare cazurile - poate la Scorniceşti, Olt - când s-au construit fabrici pe raza comunelor. În cele mai multe cazuri, localităţile rurale şi-au continuat activităţile specifice - agricultură, păstorit, legumicultură, viticultură, piscicultură olărit, prelucrarea lemnului, realizarea de ţesături - pentru care erau deja recunoscute în zonă şi în ţară. Desigur, introducerea la sat a unor facilităţi specifice vieţii citadine, precum lumina electrică, maşinile agriculturii, autoturismele şi maşinile de teren, uneltele de prelucrare a lemnului, lutului şi fibrelor textile, acţionate electric etc., a determinat o anumită creştere a randamentului muncii şi posibilitate de mişcare rapidă, pe o arie mult mai largă. Atunci ca şi acum, renumele unor sate nu l-a dat "reorientarea ocupaţională a forţei de muncă" şi nici "industrializarea". Când vorbim de păstorit ne gândim tot la satele din Mărginimea Sibiului, de pe Valea Sebeşului, de la Novaci şi Vaideeni, unde creşterea ovinelor şi prelucrarea produselor lactate au fost şi sunt principala "carte de vizită" a locuitorilor. Când spunem Horezu, Corund, Oboga, Marginea, Baia Mare, ne gândim imediat la renumitele sate de olari, deşi nu există nicăieri o fabrică de ceramică. Dacă avem nevoie de dulgheri specializaţi în construcţiile din lemn, apelăm tot la maramureşeni, iar pentru a face acoperişuri cu stuf, căutăm meşteri lipoveni la Jurilovca sau în Delta Dunării. Este foarte adevărat că, după 1990, apar la sate unele iniţiative private, de tipul asociaţiilor familiale şi al IMM-urilor, prin care localnicii încearcă să exploateze resursele naturale - lemn, piatră, argilă, plante medicinale, ape minerale. Unii meşteşugari - cojocari, curelari, blănari, ţesătoare, rudari şi olari - fac din această ocupaţie o mică antrepriză de producţie, cu câţiva angajaţi. Pe acelaşi principiu sunt realizate mici întreprinderi de prelucrare a laptelui, cărnii şi a mierii de albine. Un alt tip de iniţiativă, cu impact în dezvoltarea satului românesc, o reprezintă turismul rural. Persoanele care muncesc peste hotare au nevoie de identitate culturală Ce ar putea deveni satul românesc, având în vedere că funcţionează acest fenomen al sincronizării cu Occidentul? Ce se va schimba în mod fundamental? Dincolo de modernizările asumate individual, infrastructura satelor lipseşte adesea cu desăvârşire. Avem case frumoase, dar, până ajungi la ele, te îngropi în nămolul drumului. Ai ajuns acolo, e minunat, dar nu poţi folosi telefonul. Avem dotări de ultimă generaţie, dar lipsesc apa curentă şi reţeaua de canalizare. Este această realitate un tip de contradicţie între dorinţa şi efortul sătenilor de a răspunde cerinţelor vieţii moderne şi imposibilitatea economică a autorităţilor locale de a susţine corespunzător modernizarea satelor. Un alt fenomen demn de luat în seamă, care acţionează tot mai vizibil în lumea satului românesc, poate şi ca rezultat al schimbărilor de mentalitate la persoanele care muncesc peste hotare, este nevoia de identitate culturală, pentru a se afirma între semeni. Este vorba de ceea ce se cheamă "regăsirea spirituală prin tradiţii". Acolo unde muncesc românii trebuie să arate colegilor şi ceva specific. Să cânte, să danseze, să poarte un costum popular, chiar să prepare un sortiment de mâncare sau să povestească... o tradiţie de la ei din sat. De fapt, "navetiştii europeni" prin asemenea provocări sunt obligaţi să-şi descopere rădăcinile, specificul locului natal. Dacă satul nu mai deţine în fondul activ tradiţii specifice, aceşti oameni apelează la instituţiile culturale, la muzee. Adesea ne cer sprijinul persoane care doresc să cunoască ce era specific în satul lor. Muzeele, prin specialiştii lor şi patrimoniul pe care îl deţin, devin adevărate centre de consultanţă pe aceste probleme. Solicitările sunt dintre cele mai diverse. Sunt persoane care doresc să-şi procure costume populare, covoare, piese de mobilier, măşti, podoabe. Alţii doresc să ştie care erau mâncărurile specifice "pe vremea bunicii" şi cum se prepară. În zonele etnografice unde tradiţiile continuă să fie practicate, această nevoie de identitate culturală a generat apariţia unor proiecte de recuperare a spiritualităţii prin organizarea unor evenimente culturale. Acestea sunt fie de tip tradiţional - Nedei, Hramuri, Căluşari, Drăgăici şi Sânziene, Colindat, Jocuri cu măşti -, fie sub forma modernă a festivalurilor şi concursurilor pe o temă adecvată tradiţiei locale. În cazul celor din urmă, sunt identificate şi prezentate atât piese din folclorul muzical-coregrafic al zonei, cât şi produse ale gastronomiei specifice. Pregătitul pâinii, gătitul bucatelor de post, preparatul diverselor sortimente de lactate şi produse din carne, preparatul dulceţurilor şi al magiunului, preparatul ţuicii şi al vinului de casă sunt doar câteva dintre centrele de interes ale acestor noi forme de promovare a tradiţiilor specifice unui sat sau altul. Aceste evenimente aduc prestigiu localităţilor, iar sătenii au posibilitatea de a demonstra "pe viu" valoarea şi viabilitatea tradiţiilor populare. În ceea ce priveşte relaţia cu reglementările Uniunii Europene şi politicile de aliniere economică a satelor, considerăm că prin asemenea iniţiative se poate netezi drumul unor produse locale spre obţinerea mărcii de "produs tradiţional". Obţinerea licenţelor de produs tradiţional trebuie însă susţinută şi la nivel guvernamental. Odată obţinută această calitate, produsele pot intra într-un circuit comercial, inclusiv în reţeaua turismului ecologic sau rural. La noi, pe anumite coordonate, se fac eforturi pentru promovarea produselor cu eticheta mărcii tradiţionale. La târgurile "bio" se prezintă nenumărate sortimente de bucate "ca la mama acasă". Analizată la nivel mondial, această activitate contrabalansează oferta de hrană procesată industrial. Aveţi un mesaj pozitiv cu privire la evoluţia în bine a satului nostru, cu toate valorile lui. Subliniez acest lucru, căci am întâlnit şi mulţi sceptici. De unde vine acest scepticism? Personal, sunt optimistă. Este un sentiment clădit pe încrederea în conştiinţa românilor care, indiferent de locul în care muncesc - în ţară sau peste hotare -, nu uită două lucruri: pământul natal şi neamul. Pentru aceste motive, majoritatea românilor plecaţi din sate se întorc acasă la sărbători sau cu prilejul unor evenimente familiale. De fapt, acest comportament demonstrează că românii n-au pierdut încă dragostea pentru pământul natal şi nici conştiinţa de neam, înţeles nu doar ca familie nucleală, ci ca spiţă de neam, adică împreună cu părinţii, bunicii, fraţii, nepoţii, chiar naşii şi finii. Până când această mentalitate va funcţiona, nu avem teamă că satul românesc va dispărea. Personal, cred că şi la noi satul va urma calea celorlalte localităţi rurale din Europa şi va rămâne ceea ce a fost dintotdeauna: o aşezare umană de dimensiuni moderate, aflată într-o relaţie armonioasă cu mediul şi individualizată prin ocupaţii şi tradiţii specifice locului. În România există deja exemple convingătoare în acest sens. Ne gândim la ofertă de agroturism, de turism cultural şi turism montan, care datorită iniţiativei unor gospodari de frunte au reuşit să ofere localităţii lor un bun renume. De asemenea, avem exemplul pozitiv al satelor specializate în practicarea unor meşteşuguri - olărit, rudărit, dogărit, ţesut, cojocărit etc - care s-au impus în conştiinţa publică, naţională şi internaţională, datorită continuării unor activităţi străvechi. Să nu uităm apoi satele de păstori, pescari, viticultori şi pomicultori care prin intermediul acestor ocupaţii specifice au realizat nu numai revigorarea tradiţiei prin aducerea acesteia la standarde europene, dar au conceput şi noi mijloace de promovare a muncii lor - "Drumul vinului", "Sâmbra oilor" şi altele asemenea.