Încercarea 410 pentru monahismul românesc

Decretul 410, dat de comunişti la sfârşitul anului 1959, spunea că „absolvenţii şcolilor de pregătire a clerului pot intra în monahism la orice vârstă“, ceilalţi, însă, doar „dacă au împlinit vârsta de 55 de ani, bărbaţii, şi de 50 de ani, femeile, dacă renunţă la salariu sau la pensie de la stat, şi dacă nu sunt căsătorite“. Iar dintre cei care se aflau deja în mănăstiri, şi nu intrau în categoriile enumerate, erau obligaţi să plece. Urmările le ştim cu toţii. Mănăstiri goale, călugări şi călugăriţe care lucrau în diferite fabrici sau uzine, sau, mai rău, unii care nu au reuşit niciodată să se integreze în societatea comunistă, preponderent atee.

Din iarna anului 1959 era imposibil să nu vezi oameni, femei sau bărbaţi, pribegi prin ţară, care aduceau a monahi, dar nu după port, ci după chip. Alungaţi din mănăstiri, au plecat în lume, ei, cei care se retrăseseră din lume. Cu haine ponosite şi desagă în spate, încinşi la mijloc, cu un toiag în mână, blânzi şi împăciuitori, ori aspri şi mustrători, au plecat în „misiune“. Urmând sfatul Mântuitorului, mergeau din sat în sat, oprindu-se doar unde erau primiţi. Cel mai des apăreau în biserică, la slujbă. Toţi se uitau la ei, erau de-ai lor, dar totuşi, parcă din altă lume; crucea lor era mai dreaptă, plecăciunea mai evlavioasă şi rugăciunea mai curată. Aceştia au fost privilegiaţii, pentru că ceilalţi, fiind acuzaţi de vagabondaj şi cerşetorie, au fost alungaţi în pribegie. Dintre călugării din civilie mulţi s-au angajat, devenind pentru colegii de serviciu un suport moral. Dar şi pentru vecini, pentru că acolo, în mijlocul comunităţii laice, casele lor, închiriate sau cumpărate, au devenit mănăstioare, unde candela era aprinsă mereu, rugăciunea neîntreruptă şi milostenia îmbelşugată. Erau vizitaţi zilnic, nesimţind lipsa comuniunii şi nici povara sărăciei, pentru că fiecare îşi lăsa din „averea“ sa câte ceva. Călugăriţele din mijlocul oraşului Aşa a fost şi cazul maicilor Epraxia şi Antonia Hoidrag, din Fălticeni, care, împreună cu alte 10 călugăriţe, au cumpărat o căsuţă pe strada Ion Dragoslav, pe care au transformat-o într-un fel de metoc. Lucrau în filatura de in şi cânepă. „Aveau o rânduială de rugăciune neîntreruptă, desăvârşită duminica la biserică. Purtau haine negre, civile, nu de călugărie. Au făcut misiune, în felul lor. În primul rând, făceau prescuri pentru bisericile din jur. Apoi, foarte multe rudenii de ale lor s-au apropiat de Biserică, cinci dintre nepoţii lor au ajuns chiar preoţi, iar nepoatele, căsătorite cu preoţi. M-a impresionat viaţa lor. Şi-au ţinut făgăduinţele monahale în lume, devenind călugăriţe mărturisitoare. Şi-au transformat căsuţa într-o mănăstioară, unde candela ardea neîncetat, unde se rugau permanent şi unde foarte mulţi oameni aflau un cuvânt de folos, ajutor în necazurile şi încercările vieţii“, spune cel care le-a cunoscut, arhim. Timotei Aioanei, exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Printre cei care îi treceau pragul erau şi călugări. „Aflau întotdeauna un loc liniştit, o porţie de mâncare. Un borş, o plăcintă, un pahar cu apă. Cu toate că erau aspre, având un stil direct de a vorbi, veneau totuşi destul de mulţi oameni la ele. Printre cei care au poposit în casa lor a fost şi mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, el însuşi scos din mănăstire. Acesta a fost diacon la Mănăstirea Râşca, locul de unde comuniştii le-au alungat“, îşi aminteşte cu drag arhim. Timotei Aioanei de cele două maici, dintre care maica Epraxia a murit, iar cealaltă fiind foarte bolnavă. Maicile i-au ţesut un covor comunistului Hrusciov Arhimandritul Timotei Aioanei, care este un fin cunoscător al monahismului, în special cel moldovean, ne-a spus că efectele Decretului 410 din 1959 au fost resimţite de toţi monahii. Foarte multe dintre călugăriţele de la marile mănăstiri din Moldova, cum sunt Agapia şi Văratec, s-au angajat în apropierea mănăstirii, la Târgu Neamţ sau în comunele din jur, unde au lucrat, fie la ateliere de ţesut covoare, fie în tricotaje. „Una dintre călugăriţele care a fost alungată din Mănăstirea Agapia îmi povestea că a locuit în gazdă în Târgu Neamţ. Îşi făceau acolo rânduiala ca în mănăstire, pravilă dimineaţa, plecau apoi la serviciu (lucrau la ţesut covoare), şi apoi seara, din nou pravilă. Mi-a spus că, în preajma venirii în România a lui Hrusciov - cel care i-a urmat lui Stalin la conducerea fostei Uniuni Sovietice -, le-au obligat şefii să ţese, în două săptămâni, un covor de lână cu Cetatea Neamţului, oferit apoi, din partea statului român, conducătorului comunist. Au lucrat şi noaptea, au dormit, timp de o săptămână, două-trei ore. Aşa şi-au câştigat pâinea mulţi dintre călugării şi călugăriţele din vremea aceea“, spune arhim. Timotei. Dintre monahii care au ieşit din mănăstire în jurul vârstei de 50 de ani au lucrat până la vârsta de pensionare, când au revenit în mănăstire. Călugării civili ai mănăstirilor După cum am spus, călugăriţele şi călugării au fost obligaţi să nu poarte haina monahală, iar bărbaţii să îşi radă bărbile. Unii dintre aceştia au revenit la mănăstire, în ascultări smerite, dar fără a avea dreptul de a purta uniforma. Spre exemplu, în judeţul Neamţ, Mănăstirea Sihăstria a fost declarată azil de bătrâni, unde au stat peste 100 de călugări. „Aveau şi câţiva bolnavi, dar pe lângă ei, au stat mulţi tineri, unii dintre ei obligaţi să poarte haine civile şi fără barbă. Participau la slujbe, dar nu puteau sluji. Ajutau pe bătrâni şi aveau viaţă de mănăstire, se rugau împreună, simţeau bucuria de a trăi în mănăstire“, explică arhim. Aioanei, care spune că erau supravegheaţi permanent, se făceau rapoarte regulate cu activităţile lor. Unii dintre călugări, aflaţi în lume, veneau pe ascuns la duhovnici, se spovedeau şi îşi plângeau soarta. Poate, cele mai multe spovedanii le-a primit marele duhovnic ieroschimonahul Paisie Olaru, de la Mănăstirea Sihăstria. Şi Mănăstirea Neamţ, cu o istorie îndelungată, avea câteva sute de călugări înainte de decret, au rămas numai 50. Unii dintre călugării importanţi, care n-au putut fi acceptaţi în continuare în mănăstire, au rămas civili. Aşa cum a fost arhim. Claudiu Derevlean, prietenul apropiat al Sfântului Ioan Iacob, care a mers împreună cu acesta, în 1936, în călătoria în Ţara Sfânta, „el fiind singurul, din România, cu care Sfântul Ioan Iacob coresponda. A rămas în mănăstire, în postul de contabil, dar civil. A murit la începutul anilor â90“, spune arhim. Timotei. Mulţi dintre ei au fost încadraţi şi la tipografia mănăstirii. „Se îmbrăcau civil, primeau salariul, participau la slujbe sâmbăta şi duminica, iar în rest lucrau la tipografie“. „Să nu-i judecăm!“ Primele reveniri în mănăstire s-au făcut după 2-3 ani, dar în număr mai mare au revenit după cinci ani. Cei mai mulţi dintre ei s-au mutat la Domnul, foarte puţini mai trăiesc, deoarece au trecut 50 de ani de atunci. Printre ei au fost şi surori sau fraţi de mănăstire, care veniseră de doar câţiva ani şi nu depuseseră încă voturile monahale, mulţi nu s-au mai întors. Dar călugării şi călugăriţele au păstrat votul monahal, întorcându-se în mănăstire. „Cei care au fost luaţi de valurile învolburate ale vieţii au murit departe în lume. Au avut nişte drame. Trebuie priviţi cu înţelegere, mulţi dintre ei nu erau propriu-zis călugări, ci novici. Aflaţi în mijlocul lumii, au căzut în ispite, în deznădejde. Nu aveau unde locui, erau ca nişte vagabonzi. Este uşor acum să judecăm, dar mai greu să le înţelegem situaţia. Eu cred însă că, în sufletul său, călugărul rămâne monah, indiferent de accidentele care se petrec în viaţa lui. Nu avem dreptul să-i judecăm pe cei care au căzut, judecata e a Judecătorului din ceruri. Cine se aşază pe scaunul de judecător al Judecătorului plată aspră va avea în ziua aceea“, mărturiseşte arhim. Timotei Aioanei. Efectele dezastruoase ale Decretului 410 se resimt şi astăzi în mănăstiri, unde nu mai există vârsta de mijloc. „Se cunoaşte că a fost un hiatus, o perioadă în care nu au mai fost duhovnici, tocmai din cauza acestui decret. Pe de altă parte, decretul a întărit lucrarea misionară a călugărilor, pentru că a trebuit să îşi strângă forţele, rămânând foarte puţini în unele mănăstiri. Decretul a creat mari probleme. Au fost văzuţi călugări pe drumuri, fără haine, neavând unde să doarmă, unii dintre ei cu căruţe, purtându-şi bagajele din sat în sat. Erau primiţi din milă. De alţii, erau consideraţi «vagabonzi care au fugit din mănăstire». Nu erau primiţi în biserici, la slujbe. Aceste adevăruri dor“, conchide arhim. Timotei Aioanei. ▲Mănăstirile au rămas pustii În Arhiepiscopia Iaşilor, din cei 2.000 şi ceva de călugări 1.200 au fost alungaţi din mănăstiri, precum Agapia, Văratec, Secu, Neamţ, Sihăstria. Dar cel mai mult a avut de suferit Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului: „La un simpozion care a avut loc în urmă cu două săptămâni, la Mănăstirea Secu, Preasfinţitul Ioachim Băcăuanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, spunea că, dintre cei 1.800 de călugări ai Episcopiei Romanului şi Huşilor de atunci, au mai rămas 5. Deci, toate mănăstirile din ţinutul Huşilor, Bacăului şi Vasluiului au fost desfiinţate. Sute de monahi au plecat pe drumuri din mănăstiri ca Bogdana, Măgura, Bojoreni etc.“, spune exarhul cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor, arhim. Timotei Aioanei. Şi în Transilvania au fost mari încercări. „Avantajul l-au avut călugării de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, care datorită studiilor de teologie au rămas. Au fost şi acolo mănăstiri desfiinţate. Prislopul a fost grav afectată, iar cel mai cunoscut duhovnic al acelor vremuri, din Transilvania, Arsenie Boca (FOTO), a apucat şi el drumul pribegiei. El a fost unul dintre călugării care a rămas în lume, făcând o altfel de misiune. Deşi s-a retras într-o lume a lui, el n-a mai comunicat. Este cunoscut acum datorită iubirii aproape nemărginite, pe care o arată ucenicii lui. Patriarhul Justinian a încercat de mai multe ori să îl integreze, însă autorităţile comuniste s-au împotrivit. I-a oferit chiar stăreţia Mănăstirii Cernica“, mai spune arhim. Timotei Aioanei. ▲ Apărătorii monahilor În Arhiepiscopia Bucureştilor a fost o situaţie ceva mai privilegiată, pentru că din 1.300 de călugări şi călugăriţe doar aproximativ 200 şi ceva au plecat din mănăstire. Aceasta se datorează patriarhului Justinian, care, deşi nu a fost călugăr de vocaţie (a intrat în monahism pentru a deveni episcop), a arătat o mare grijă faţă de monahi şi monahii. „Acesta împreună cu episcopul Râmnicului şi Argeşului de atunci, Iosif Gafton, dar şi cu mitropolitul Firmilian Marin, al Olteniei, au fost ierarhii care s-au implicat cel mai mult în apărarea cinunului monahal afectat de aplicarea Decretului 410 din 1959“, arată Timotei Aioanei. Cei nevoiţi să plece - nefiind absolvenţi de şcoală teologică sau monahală, aşa cum cerea decretul - au fost încadraţi de patriarh la stavropighiile patriarhale de la Techirghiol, Dragoslavele, Olăneşti, ori în alte mănăstiri. Apoi le-a facilitat revenirea, pentru că în arhivele mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor, mai ales la mănăstirile mari, cum ar fi Pasărea, Ţigăneşti, Ciorogârla, Zamfira, Suzana, sunt numeroase cereri de revenire. „Atitudinea patriarhului Justinian a fost, de departe, cea mai înţelegătorare faţă de monahi, un mare apărător al lor. A încercat să atenueze efectele decretului. A hotărât ca toate mănăstirile să le ofere un mic ajutor celor care pleacă, bani pentru a trăi până la primul salariu, diferite obiecte, necesare în noua casă. Chiar a dărâmat mai multe locuinţe, pentru ca din materialul lor să facă aceştia alte case, în lume. A avut o atitudine foarte binevoitoare“, explică arhim. Timotei. Şi mitropolitul Firmilian Marin, al Olteniei, a continuat exarhul cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor, a avut tăria de a se împotrivi comuniştilor. De altfel, de multe ori s-a opus făţiş în timpul lucrărilor Sfântului Sinod, dar şi în teritoriul din eparhia lui, hotărârilor acestora, dar şi altora, pe care statul comunist le-a luat împotriva Bisericii. „A fost un ierarh luptător, care a ajutat foarte mulţi oameni marginalizaţi în acea vreme. Călugării care au fost scoşi din mănăstiri aveau întotdeauna uşa deschisă la mitropolitul Firmilian. Mai mult, în vremea sa - până în 1972, când a murit - s-au restaurat toate mănăstirile din Mitropolia Olteniei“. ▲ „Suspinul unei mănăstiri“ Au circulat şi încă mai circulă versuri pe care călugării le-au compus în acele vremuri de pribegie. „Suspinul unei mănăstiri“, scris, după unii, de către părintele Paisie Olaru împreună cu părintele Ioanichie Bălan, după alţii, de un grup de călugări pribegi, este semnificativ pentru starea în care s-au nevoit aceştia. „De ce eşti sfântă mănăstire Aşa tristă şi pustie? De ce-ţi plâng clopotele tale, Aşa duios, aşa cu jale? ... O, spune-mi sfântă mănăstire De ce eşti tristă şi pustie? O, nu mă întreba străine De ce plâng toate pentru mine Să-ţi povestească fiii mei De ce suspin şi eu, şi ei, Căci am avut atâţia fii, Ce i-am crescut de mici copii Şi ca o mamă i-am iubit Şi lui Hristos i-am dăruit. ... Şi-n prag stând, privesc la vale Cum vă duceţi, doi câte doi, Până ce vă pierd în depărtare În lume, în albastra depărtare. ... Şi de va fi târziu o vreme Ca Domnul iarăşi să vă cheme Veniţi iubiţii mei cu drag Eu vă aştept pe toţi în prag.“ Un alt cântec, („Despărţirea“) spune: „Şi mă mai tem că voi muri În lumea asta mare Şi nu ştiu de veţi auzi Să-mi fiţi la înmormântare Vă las cu Domnul maicilor Care-aţi trăit cu mine, Mă duc departe ca să mor Rămâneţi maicilor cu bine.“