„Închinare de seară aducem ţie, luminii celei neînserate“

Patriarhul Anatolie al Constantinopolului a fost nu doar un apărător al dreptei credinţe la cel de-al patrulea Sinod Ecumenic, ci şi un imnograf foarte priceput. Multe dintre stihirile de la Vecernia şi Utrenia ortodoxă au fost notate de el sau de ucenicii săi, oferind o moştenire liturgică nepreţuită.

Bogăţia teologică a fragmentelor, profunda lor conotaţie dogmatică şi muzicalitatea termenilor aleşi reprezintă caracteristici de bază ale compoziţiilor sale poetice. Vom analiza amănunţit în cele ce urmează stihirile cuprinse în cadrul slujbei Vecerniei obişnuite, utilizate sâmbătă-seara ca o introducere în atmosfera liturgică a Duminicii. Rol important în condamnarea ereziei monofizite Cum viaţa Sfântului Anatolie poate fi redată în doar câteva pasaje, am ales să expunem micul fragment existent în Mineiul pe Iulie: "Acesta era preot şi purtător de răspunsuri al Bisericii Alexandriei. A fost hirotonit arhiepiscop al Constantinopolului în vremea lui Teodosie cel Mic, pentru că rătăcitul Dioscor avea nădejde să-i fie ajutător în erezia sa. Dar nimic n-a folosit Dioscor cu meşteşugirile sale, căci fericitul Anatolie l-a caterisit la Sinodul de la Calcedon şi a pus în diptice numele Sfântului Flavian, care fusese caterisit de Dioscor şi de tâlhărescul lui Sinod. Şi a trimis Sfântul Anatolie epistole episcopilor, îndemnându-i să anatematizeze pe începătorii eresurilor, adică pe Nestorie, Eutihie şi Dioscor. Sfântul Anatolie a urmat Sf. Flavian şi, păstorind biserica cu dreaptă credinţă opt ani, s-a mutat către Domnul, lăsând în locul său pe Sfântul Ghenadie" (Mineiul pe Iulie, EIBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 29). După date istorice mai întemeiate, avem motive să credem că a fost hirotonit patriarh al Constantinopolului în jurul anului 449, după Sinodul tâlhăresc de la Efes petrecut în acelaşi an. În cursul acestui Sinod, predecesorul său, Flavian, suferise chinuri din partea monofiziţilor, iar aceste chinuri îi cauzaseră în cele din urmă moartea. Deşi fusese un apropiat al patriarhului eretic al Alexandriei, numit Dioscor, Sfântul Anatolie a condamnat această erezie după ce a devenit patriarh al Constantinopolului. Păstorirea sa a durat aproape 9 ani, încheindu-se în 458. În tot acest timp, după ce a reuşit să convoace Sinodul de la Calcedon unde a avut un rol important, Sfântul Anatolie s-a ocupat în principal de îmbogăţirea cultului, oferind mai multe texte liturgice pentru serviciile Vecerniei şi ale Utreniei. Lucrarea mântuitoare a lui Hristos Toate stihirile notate de patriarhul Anatolie al Constantinopolului insistă asupra lucrării mântuitoare a lui Hristos. Unele vorbesc de Întrupare, altele de Patimă, iar majoritatea insistă pe pogorârea la iad şi Învierea Mântuitorului. Nu întâmplător se insistă asupra pogorârii la iad şi a Învierii, deoarece vorbim de slujba Vecerniei. Vecernia însăşi aminteşte de Patima Mântuitorului şi de pogorârea la iad, dar, totodată, ea vesteşte Învierea a cărei lumină se revarsă în slujba Sfintei Liturghii. Tot timpul Învierea este asociată cu o desfăşurarea nespusă de lumină plină de dragoste. "Cu crucea ai şters blestemul lemnului, cu îngroparea Ta ai omorât stăpânia morţii, şi cu învierea Ta ai luminat neamul omenesc. Pentru aceasta cântăm Ţie: Făcătorule de bine, Hristoase, Dumnezeul nostru, slavă Ţie" (Catavasier, EIBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 99). Prin Înviere am fost luminaţi şi ne-am ridicat din robia morţii în care ne aruncase păcatul. Paralela aceasta dintre lumina Învierii şi slujba Vecerniei este subliniată şi mai mult atunci când în biserică nu se folosesc decât candelele. Lumina lină a lumânărilor şi a candelelor subliniază vestirea Învierii Mântuitorului. De asemenea, pogorârea la iad este descrisă în culori foarte vii: "Deschisu-s-au Ţie, Doamne, cu frică, porţile morţii, şi portarii iadului, văzându-Te, s-au spăimântat; că porţile cele de aramă le-ai sfărâmat, şi încuietorile cele de fier le-ai zdrobit, şi ne-ai scos pe noi din întuneric şi din umbra morţii şi legăturile noastre le-ai rupt" (Catavasier, EIBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 99). Desigur, nu trebuie să desprindem din acest text părerea naivă că iadul are porţi de aramă şi încuietori de fier. Această imagine este folosită de patriarhul Anatolie tocmai pentru a sublinia că iadul este o împărăţie axată pe trupesc, pe materie. O împărăţie de spirite care nu îşi pot împlini poftele tocmai pentru că trupurile le lipsesc... Tristeţea acestui loc este arătată prin astfel de imagini. Cum ar putea spera satana să Îl împiedice pe Dumnezeu să intre astfel? Doar închizând nişte porţi care s-au deschis singure în faţa Creatorului a toate? Antinomia este extraordinară în acest pasaj. Mântuitorul intră ca un biruitor în iad. "Cetatea" satanei nici măcar nu cere un asediu. De altfel, acest aspect este subliniat în alt pasaj: "Închinare de seară aducem Ţie, Luminii celei neînserate, Care la sfârşitul veacurilor, ca într-o oglindă în trup, ai strălucit lumii; şi până la iad Te-ai pogorât, întunericul cel de acolo l-ai risipit şi lumina învierii o ai arătat neamurilor. Dătătorule de lumină, Doamne, slavă Ţie" (p. 142). Lumina palidă existentă în slujba Vecerniei aminteşte de strălucirea Mântuitorului în întunericul iadului. Lumina divină străluceşte tututor. De aceea, Sfântul Anatolie aminteşte şi de neamurile chemate la credinţă. Nu doar în adâncul iadului a strălucit lumina necreată, ci şi în largul lumii, chemând toate neamurile la credinţa adevărată. Într-un alt pasaj, patriarhul Anatolie rezumă foarte frumos Iconomia Fiului lui Dumnezeu şi etapele desfăşurării acesteia. "Doamne, naşterea Ta cea din Tatăl, fără de ani şi veşnică este; iar întruparea cea din Fecioară, negrăită şi neînţeleasă este pentru oameni; şi pogorârea la iad înfricoşătoare a fost pentru diavolul şi pentru îngerii lui; că moartea călcând a treia zi ai înviat, dăruind oamenilor nestricăciune şi mare milă" (p. 128). Cinstirea Patimilor lui Hristos Fără îndoială, unul dintre cele mai frumoase fragmente din poezia liturgică a Sfântului Anatolie este reprezentat de una dintre stihirile glasului 7: "De ai şi fost prins, Hristoase, de bărbaţii cei fără de lege, dar Tu eşti Dumnezeul meu şi nu mă ruşinez. Bătut ai fost pe spate, dar nu mă lepăd; pe Cruce ai fost pironit şi nu tăinuiesc. Întru învierea Ta mă laud, că moartea Ta este viaţa mea. Atotputernice şi de oameni Iubitorule, Doamne, slavă Ţie" (p. 171). Folosind o tehnică a paradoxului, Sfântul Anatolie arată cu mare delicateţe până unde trebuie să meargă credinţa noastră. Când Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, El nu a dorit să fie acoperit de slavă, ci şi-a ales chipul de rob (vezi Filipeni 2:7). De aceea, a suferit chinurile grele şi moartea pe Cruce şi nu S-a comportat ca un biruitor. În faţa criticii celor înţelepţi care spuneau că Hristos a fost capturat ca un simplu rob, bătut şi ucis în final pe Cruce, Sfântul Anatolie replică scurt prin faptul că aceste lucruri s-au făcut pentru mântuirea noastră, iar nu din pricina slăbiciunii lui Hristos. Învierea sa din morţi reprezintă dovada cea mai clară că Hristos nu a fost doar om, ci şi Dumnezeu. Revelaţia divină "Proorocia lui David împlinind-o Hristos, slava Sa în Sion o a descoperit ucenicilor, lăudat arătându-Se pe Sine şi slăvit pururea cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Mai întâi neîntrupat ca un Cuvânt, iar mai pe urmă pentru noi întrupat, şi omorât ca un om, şi înviat cu putere, ca un iubitor de oameni" (p. 171). În acest pasaj uşor dificil la prima vedere, Sfântul Anatolie insistă asupra descoperirii Sfintei Treimi care S-a făcut mai vădită după Întruparea Mântuitorului. Atunci când vorbeşte de ucenici aici, Sfântul Anatolie nu se referă doar la Apostoli, ci şi la prooroci, pentru că aminteşte faptul că Mântuitorul li s-a arătat atât neîntrupat, cât şi întrupat. Este clar că Mântuitorul nu S-a arătat neîntrupat Sfinţilor Apostoli, dar toate vedeniile proorocilor dovedesc că li se potriveşte această etapă. Sfinţilor Apostoli, Mântuitorul li S-a arătat doar întrupat. În încheiere nu putem decât să îndemnăm toţi credincioşii să participe şi la slujba Vecerniei şi să asculte aceste cântări pline de învăţăminte folositoare. Sfântul Anatolie şi-a dorit foarte mult ca fiecare credincios să acorde mai multă atenţie şi celorlalte slujbe în afara Sfintei Liturghii. De aştfel, ştim foarte bine, din cuvintele preoţilor sau din cărţile duhovniceşti pe care le citim că Vecernia şi Utrenia ne pregătesc pentru misterul Sfintei Liturghii. Poate că ar fi bine măcar să încercăm să vedem ce conţin aceste slujbe. O desconsiderare a lor ne aduce în primul rând nouă un dezavantaj duhovnicesc. " Închinare de seară aducem Ţie, Luminii celei neînserate, Care la sfârşitul veacurilor, ca într-o oglindă în trup, ai strălucit lumii; şi până la iad Te-ai pogorât, întunericul cel de acolo l-ai risipit şi lumina învierii o ai arătat neamurilor. Dătătorule de lumină, Doamne, slavă Ţie." (Sf. Anatolie, Slujba Vecerniei)