Încredere în Dumnezeu, nu în arme!
Citeam mai de demult amintirile părintelui Dimitrie Bejan despre război, căci marele mărturisitor al Sfintei noastre Ortodoxii, fiind hirotonit chiar în 1940, a cerut să meargă pe front, ca preot militar, ajungând până la Stalingrad, unde a și fost luat prizonier împreună cu câteva mii de soldați români. Pe lângă dramele cumplite ale războiului, descrise de părintele în memoriile sale, am rămas surprins de activitatea liturgică atipică desfășurată printre tranșee, unde frica de moarte era omniprezentă: altar portabil, Sfânta Liturghie săvârșită prin păduri, soldați dascăli, împărtășirea într-o singură zi a peste 3.000 de luptători, sfânta anaforă și agheasmă împărțite combatanților prin tranșee. Toate acestea au conturat o imagine înfricoșătoare a ceea ce înseamnă război. Însângeratele zile prin care trece Ucraina mi-au reîmprospătat relatările abominabile ale părintelui Bejan, confirmându-mi că încleștările militare tulbură întreaga existență pe pământ. Relatările despre atrocitățile ultimei conflagrații mondiale au devenit realități concrete pentru milioane de semeni, căci cine și-ar fi închipuit că, în secolul al XXI-lea, va veni o zi când o capitală europeană să fie asediată, când stațiile de metrou să fie folosite drept adăposturi din calea rachetelor, când spitale ori școli să fie ținta ucigătoarelor bombe. Deși după 1990 am asistat la astfel de clipe devastatoare - atacarea Serbiei sau numeroasele conflicte armate din Irak, Siria, Afganistan, Kuwait, Bosnia -, totuși este de necrezut că încă se întâmplă asemenea măceluri. Par clipe desprinse din filme sau din paginile memorialistice cu și despre războaie ca cele la care m-am referit mai sus. Din păcate astfel de drame se întâmplă atât de aproape de noi, îngrijorându-ne îndeosebi din pricina sutelor de victime în rândul celor tineri, fie ei militari sau persoane civile. Tragismul sporește și din pricina multiplelor suferințe colaterale: evacuări, familii despărțite, mame tânguindu-și feciorii pieriți în lupte, soții văduve cu prunci în brațe, căutând cu disperare ajutor; copii orfani jelindu-și soarta crudă.
Ne aflăm la aproape 80 de ani de la încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale, care a semănat pretutindeni moarte, durere, încrâncenare și, desigur, ne dorim ca lumea să nu mai treacă prin încleștări armate ce zdruncină aproape iremediabil pacea pe pământ. Însă, zic unii, istoria este ciclică și se pare că vremuri ce se voiau uitate au redevenit realități cotidiene. Am afirmat că istoria se repetă deoarece statisticile susțin că doar în ultimele trei secole, pe continentul european, au avut loc cel puțin 150 de conflicte militare și 600 de bătălii aferente lor.
Acestor zile însângerate pentru cei aflați în crunta încleștare a armelor, mulți români le-au răspuns cu fapte de milostenie, văzând în refugiații de război pe cei „străini”, pe care Mântuitorul Hristos ne poruncește să-i primim și să-i ajutăm. Totodată sunt înălțate de peste tot stăruitoare rugăciuni de reconciliere, cerându-I Dumnezeului păcii și al milostivirii să-i inspire pe cârmuitorii ce au declanșat confruntarea să pună capăt vărsării de sânge.
În sprijinul păcii vin și povețele Sfinților Părinți, care, de-a lungul timpului, ne-au lăsat cuvinte de întărire duhovnicească vizând îndeosebi asemenea clipe dramatice. Am făcut referire la inspiratele cugetări ale Părinților Bisericii, fiindcă însăși lupta noastră cu păcatul ei au văzut-o ca pe un război. De aceea Biserica, în decursul veacurilor, martoră la o sumedenie de conflagrații, s-a rugat întotdeauna pentru pace, această dorință arzătoare a lumii fiind cuprinsă chiar la începutul ecteniei mari, rostite foarte des în cultul divin: „pentru pacea a toată lumea, pentru buna stare a sfintelor lui Dumnezeu biserici și pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm”. De altfel, învățătura Bisericii în legătură cu războaiele se referă, aproape în totalitate, la efortul de restabilire a păcii, chiar și atunci când voievozii sau împărații se vedeau nevoiți să ducă lupte nu de cotropire, de cucerire a unor noi teritorii, ci exclusiv de apărare a intereselor naționale. Un exemplu grăitor în acest sens ni-l oferă o întâmplare petrecută în imperiul rus: cneazul Dimitrie Donskoi, înainte de bătălia de la Kulikovo, din anul 1380, contra tătarilor, a cerut binecuvântare de la Sfântul Serghei de Radonej, pe atunci îmbunătățit stareț la o mănăstire de lângă Moscova, de a se împotrivi cu armele celor ce le-au cotropit țara. Cuviosul stareț l-a binecuvântat doar după ce s-a încredințat că s-au epuizat toate mijloacele pașnice în aflarea unei modalități de a evita vărsarea de sânge și că nu se mai găsea altă cale prin care dârzul cneaz să-și apere poporul de asuprirea triburilor tătare.
Un alt exemplu ni-l pune înainte solicitarea adresată de împăratul bizantin Nichifor Fokas Bisericii din Constantinopol. Înainte de a ajunge în scaunul de domnie, Nichifor, un războinic experimentat, fusese un strălucit general în armata imperială, iar după încoronare, dorind să-și motiveze suplimentar soldații, ceru Patriarhului Polieuct să-i cinstească pe militarii uciși pe front asemenea mucenicilor. Răspunsul patriarhului a fost categoric, el respingând propunerea basileului cu argumentul că Biserica, prin canoanele statornicite, îi oprește pe creștini să participe la conflicte armate.
Nădăjduind că Dumnezeu Se va milostivi iarăși spre lume, dăruindu-i pacea Sa cea sfântă, să cugetăm la spusele Sfântului Siluan Athonitul despre încleștările militare: „Dacă împărații și conducătorii popoarelor ar cunoaște iubirea lui Dumnezeu, n-ar mai face niciodată războaie. Războiul este îngăduit pentru păcate și nu pentru iubire. Domnul ne-a făcut din iubire și ne-a poruncit să trăim în iubire și să-L slăvim”.