Încrederea şi criza economică: o posibilă cauzalitate

Când încrederea devine o constantă a discursului politico-economic până în punctul în care acesta capătă conotaţii de fervoare profetică, este clar că parcurgem o stare de criză. Mult mediatizata criză economică, însă, pare a fi mai mult decât un simplu colaps al sistemelor financiare. Efectele dramatice vizibile în special în domeniul economic par a fi doar vârful unui aisberg care însumează o mulţime de alte zone ale vieţii sociale afectate de criză. Numai că, în pofida percepţiei comune, criza nu este întotdeauna un mesager înveşmântat în doliu. Ea denotă mai degrabă o situaţie de răscruce, o confruntare a unor divergenţe latente care se cer a fi lămurite într-o nouă stare, mai solidă şi mai armonioasă decât cea dinainte.

Numeroase studii confirmă faptul că un nivel generalizat de încredere este nu doar benefic, ci absolut necesar pentru o solidă creştere economică. Acest nivel generalizat de încredere se referă la încrederea reciprocă a membrilor unei societăţi, mai ales cea existentă între oameni care nu se cunosc în mod direct şi care nu ştiu unii despre alţii decât cel mult la nivel statistic, faptul că există. S-a mers până acolo încât încrederea este definită ca diferenţa dintre timpul dedicat de către o societate procesului de producţie şi cel acordat verificării dacă ceilalţi nu înşală sau se comportă oportunist. Societăţile cu un nivel înalt de încredere sunt acelea în care prima variabilă o depăşeşte net pe cea din urmă, aceste societăţi caracterizându-se prin stimularea investiţiilor, producţiei şi schimburilor comerciale, aspecte care conduc în ultimă instanţă la creştere economică. Se consideră, aşadar, că relaţia dintre încredere şi creştere economică este una semnificativă din punct de vedere statistic, existând chiar relaţii de cauzalitate între cele două fenomene. În baza raţionamentului de mai sus, situaţia de criză economică din ce în ce mai intens mediatizată în ultimele luni şi deja alarmantă pentru o mare parte din populaţia globului, poate fi definită şi din perspectiva unei crize a încrederii. Şi, în acest punct, pare a fi inevitabilă întrebarea: care din cele două dimensiuni ale vieţii sociale a fost determinantă şi care a avut aportul decisiv în stimularea celeilalte? Având în vedere că atât liderii politici ai momentului cât şi experţii sistemelor economice internaţionale fac apel la încredere din partea tuturor actorilor sociali pentru depăşirea crizei globale în care s-a ajuns, putem intui cu uşurinţă răspunsul la întrebarea anterioară. Numai că încrederea într-un sistem politic, în buna funcţionare a mecanismului bancar sau pur şi simplu încrederea reciprocă între oameni nu sunt bunuri care pot fi create de pe o zi pe alta. Ba, mai mult, situaţiile de criză funcţionează mai degrabă ca nişte barometre ale încrederii existente la un moment dat decât ca suport şi sprijin al acesteia. Iar dacă la nivel social criza este percepută nu atât ca un accident, ci mai degrabă ca un rezultat al unor politici economice defectuoase, şansele de creştere a încrederii în rândul populaţiei sunt cu atât mai mici. Din păcate, analiştii identifică punctele nevralgice şi cauzele crizei economice exact în această zonă. Într-un articol publicat recent de reputatul profesor american Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel în economie pe anul 2001, principalele cauze ale actualei crize sunt tocmai lipsa de onestitate din interiorul sistemelor financiar-bancare şi incompetenţa la nivel politic. Încrederea rămâne, din păcate, un deziderat şi un ţel utopic dacă nu este practicată, exersată şi planificată la fiecare etaj al edificiului social în care trăim, de la persoană la grupuri sociale, de la stat la organisme internaţionale. Dacă în prezent încrederea a devenit subit un cuvânt sacru în discursul economic mondial, în viaţa religioasă ea este un fundament şi o virtute ale cărei valenţe sunt elogiate de milenii. Numai că, indiferent de contextul politic, economic, religios sau cultural în care este utilizat, conceptul de încredere impune câteva condiţii fără de care nu poate exista: printre acestea, la loc de frunte se află reciprocitatea şi constanţa în timp. Când persoana este percepută de un sistem financiar-bancar exclusiv ca o sursă de câştig pe termen lung, este greu de crezut că, odată instalată criza, aceasta poate găsi resurse de încredere faţă de instituţia aflată în dificultate. Iar când lipsa de încredere se generalizează, începe colapsul. Încrederea se poate însă regenera, numai că, asemenea oricărei virtuţi, ea presupune o asceză şi o pregătire specială. Dacă această criză va reuşi să devină o lecţie de asceză, de respect interuman şi responsabilitate socială, atunci de ea vor beneficia deopotrivă băncile, marile corporaţii, statele, organismele internaţionale şi, în primul rând, oamenii simpli.