Încreștinarea filozofiei păgâne la Clement Alexandrinul
Filozofia păgână a strălucit timp de aproximativ cinci veacuri până la Întruparea Domnului Hristos. Studiul intens al acesteia a continuat timp de încă cinci veacuri și după apariția creștinismului (existând în continuare academii faimoase precum cea din Atena), fiind apoi integrată în cadrul ciclurilor de învățământ din Imperiul Bizantin. Însă, așa cum vor remarca Sfinți Părinți precum Vasile cel Mare, Grigorie Teologul sau, mai târziu, Maxim Mărturisitorul, filozofia păgână avea nevoie de o purificare morală, de o „încreștinare” imposibil de obținut fără o conduită desăvârșită a celui care o folosea. Clement Alexandrinul a fost primul mare exemplu de om creștin cu o cultură filozofică deplină, dar, în același timp, lipsit de orice patimă imputabilă filozofilor vremii.
Pentru ca filozofia păgână să poată fi folosită într-un mod adecvat, era necesară, așadar, o „despătimire” a acesteia care trebuia să urmeze două direcții principale: selectarea din operele cele mai cunoscute ale filozofilor vremii a acelor părți utile pentru propovăduirea creștinismului și în conformitate cu perceptele acestuia și, în al doilea rând, formarea unei conduite pentru ca noii „filozofi” să nu mai ducă aceeași viață promiscuă și lipsită de orizont a predecesorilor lor. Un exemplu în acest sens este oferit de Clement Alexandrinul: „Mi se pare că asta e pricina pentru care legea dumnezeiască a atârnat în chip necesar deasupra capetelor noastre frica, pentru ca filozoful, prin temere de Dumnezeu și luare aminte, să dobândească liniștea sufletească și s-o păstreze, rămânând în toate împrejurările vieții desăvârșit și fără de păcat. Că nu putem avea pace și libertate altfel decât printr-o luptă neîncetată și neostoită împotriva patimilor noastre. Patimile, adversari puternici, adversari olimpici, sunt mai cumplite, ca să spun așa, decât viespile; și mai cu seamă plăcerea cu vrăjile ei ademenitoare ne atacă și ne mușcă, nu numai ziua, ci și noaptea, și chiar și în vis” (Clement Alexandrinul, Stromatele, II, 121, în: Scrieri II (Părinți și Scriitori Bisericești, 4), trad., cuvânt înainte, note și indici de pr. D. Fecioru, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982, pp. 171-172). Astfel, aici, Clement Alexandrinul preia ideea „nepătimirii” sufletești de care vorbea atât de mult filozofia stoică și o încreștinează. Stoicii considerau că omul trebuie să fie impasibil față de bucuriile și tristețile acestei vieți. Creștinismul duce ideea de „nepătimire” la nivelul ei desăvârșit, adăugându-i faptul că nu poate fi obținută fără lupta împotriva patimilor și, totodată, fără dobândirea iubirii de aproapele și de Dumnezeu. Astfel, nepătimirea este transformată dintr-un „imobilism” sufletesc într-o stare sufletească activă, plină de abnegație, în care omul nu mai este robul patimilor trupești și dobândește libertatea deplină față de acestea, devenind cu adevărat asemănător cu Cel Care l-a creat. Această „personalizare” și „interiorizare” a filozofiei nu exista înainte cu excepția scrierilor lui Aristotel și a celor ale filozofilor stoici (Seneca, Epictet, Marcus Aurelius), însă Clement Alexandrinul și cei care îi vor urma vor duce opiniile respective la un nivel mult superior, adică la cel creștin.
Lepădarea de sine a filozofiei
Dacă în filozofia vremii mintea umană era singura care trebuia să strălucească, dar numai prin inteligența ei, nicidecum prin curăția gândurilor, creștinismul schimbă fundamental paradigma inițială. Clement Alexandrinul observă: „Unii au împreună cu voința și putința, pentru că acestea le-au crescut prin exerciții și prin ele au ajuns curați; alții, chiar dacă nu pot încă, au, însă, voința. A voi este o lucrare a sufletului; a face, însă, n-o poți îndeplini fără ajutorul trupului. Faptele nu se măsoară numai după felul cum s-au sfârșit, ci se judecă și după voința liberă a fiecăruia: dacă a voit cu ușurinţă să împlinească poruncile, dacă s-a pocăit de păcatele săvârșite, dacă și-a dat seama de cele ce-a greșit și s-a căit, adică le-a cunoscut îndată ce le-a făcut. Pocăința este o cunoaștere târzie; cunoașterea cea dintâi, înainte de păcat, este lipsa completă de păcat. Pocăința este o faptă săvârșită de credință; dacă nu crezi că păcatul te ține de mult înlănțuit, nici nu te schimbi; dacă nu crezi că pedeapsa este gătită pentru cel care păcătuiește și mântuirea pentru cel care trăiește potrivit poruncilor, iarăși nu te schimbi” (Clement Alexandrinul, Stromatele, II, 26, în: ScrieriII, pp. 127-128). Pocăința, așadar, este un deziderat esențial al „filozofiei” creștine. Fără o renaștere interioară, fără spovedirea păcatelor și fără unirea cu Hristos, filozofia se transformă într-un bagaj de cunoștințe inutil, care rodește numai slavă deșartă și discursuri fără nici un fel de acoperire. De asemenea, filozofia care preamărea puterea de conducere a sufletului, adică discernământul minții, în special cea stoică, nu reușea întotdeauna să arate că acesta se deosebește de un simplu calcul mental, sau de o privire realistă asupra lucrurilor. Aici, intervine din nou geniul lui Clement Alexandrinul: „Puterea de conducere are libertatea de voință; lângă ea se află cercetarea, învățarea și cunoașterea. Dar raportul tuturor acestora se concentrează în unul singur, în partea conducătoare a sufletului; și, datorită acestei părți, omul trăiește și trăiește într-un fel sau altul. Deci, […] omul simte, poftește, se bucură, se mânie, se hrănește, crește; prin el omul se îndreaptă spre fapte, pe care le săvârșește potrivit ideilor și gândirii sale; când omul are stăpânire asupra poftelor, atunci puterea conducătoare a sufletului este stăpână” (Clement Alexandrinul, Stromatele, VI, 135-136, în: ScrieriII, p. 459). Din nou, după cum putem observa cu ușurință, un concept al filozofiei păgâne este încreștinat fără nici un fel de problemă, dar modificat exact atât cât trebuie pentru a se integra „filozofiei” creștine.
Filozofia - o cale de cunoaștere a lui Dumnezeu
„Domnul a făcut și a arătat colaboratoare pentru dobândirea virtuții pe toate acelea câte nu împiedică liberul arbitru al omului, pentru ca chiar cei care nu văd bine să poată vedea, în Cel unic și atotputernic, un Dumnezeu bun, Care, din veac în veac, mântuie prin Fiul și Care, cu nici un chip, nu este cauza răului. Că prin Domnul tuturor lucrurilor sunt rânduite toate, și în general și cu de-amănuntul, pentru mântuirea lumii. Sarcina dreptății celei mântuitoare este de a îndruma totdeauna, pe cât este cu putință, pe fiecare spre mai bine. Pentru mântuirea omului - ființa cea mai bună din lume - și pentru dăinuirea lui sunt rânduite și cele mai mici lucruri în raport cu însușirile fiecăruia dintre oameni” (Clement Alexandrinul, Stromatele, VII, 12, în: Scrieri II, p. 482). Încheiem cu acest citat din opera lui Clement Alexandrinul, care rezumă de fapt ierarhia corectă a lucrurilor. Filozofia este o cale de cunoaștere a lui Dumnezeu numai atunci când servește acestui scop. Dacă este privită ca un scop în sine, ea poate schimba cursul firesc și dumnezeiesc al desăvârșirii omului ca întreg, consolidând patimile acestuia și dând un ajutor neprețuit mândriei și slavei deșarte. Însă atunci când filozofia se supune credinței creștine, strălucește asemenea uneia dintre rațiunile dumnezeiești ale creației, devine una dintre conlucrările uimitoare dintre Dumnezeu și om și slujește la descoperirea și păstrarea căii de mântuire.