Îndreptăţire de sine şi îndreptare
În societatea contemporană se speculează orice prilej de autoconfirmare şi împlinire prin sine, fiind provocată permanent satisfacţia imagistică, dar în tot acest context al culturii realizate şi promovate pe diagonala ecranului, omul zilelor noastre, care înregistrează foarte multe succese, eşuează în ceea ce priveşte căutarea sensului vieţii sale.
Neînţelegând faptul că sensul vieţii se (re)găseşte prin raportarea la obârşia existenţei, la Dumnezeu, societatea este împărţită foarte clar prin diverse convenţii morale şi sociale în buni şi răi, în drepţi şi păcătoşi, cei din prima categorie marginalizând sau stigmatizând pe ceilalţi şi în acelaşi timp apărându-şi statutul lor social de „buni şi drepţi“ printr-o disociere totală de cei din cea de-a doua categorie.
Această imagine a comunităţii umane de astăzi împărţite de cei puternici în buni şi răi, o regăsim şi în societatea iudaică din timpurile Mântuitorului Hristos, iar decriptarea acestor lumi ipocrite o aflăm din parabola Vameşului şi a Fariseului despre care Evanghelistul Luca ne spune că a fost rostită „către unii care se credeau drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi“ (Luca 18, 9), în care fariseul se îndreptăţeşte pe sine chiar în faţa lui Dumnezeu, la Templu, arătând cu degetul spre vameş ca exponent al lumii celor păcătoşi şi fără drept de acces la cele dumnezeieşti, iar în contraimagine aflându-se vameşul care stă departe cu ochii ţintuiţi în jos, cerând cu sfială mila dumnezeiască.
În această duminică, fiecare creştin îşi propune să devină mult râvnitor, fiind o perioadă pregătitoare pentru post, dar de cele mai multe ori ne asociem foarte uşor cu vameşul, născându-se în noi aproape ca un reflex aparent justificat dorinţa de a ne separa categoric de fariseu. Astăzi, ca şi atunci, cultura în care trăim ne insuflă permanent direcţia măririi de sine, a îndreptăţirii de sine, grăbindu-ne să fim primii, să nu ne aşezăm pe locurile din spate. Ne grăbim să sfătuim, să ne facem învăţători şi chiar să formulăm convenţii şi reguli de netrecut. Dar de cele mai multe ori pentru alţii. Pentru noi înşine ne grăbim să ne aşezăm imaginea de om bun şi ne folosim de regulă, de lege pentru a ne îndreptăţi pe noi înşine, fiind dispuşi chiar să preţuim mai mult regula decât pe cel de lângă noi.
Îngrăşăm imaginea ipocrită a acestei lumi prin îmbrăcarea egoismului, a linguşelii şi slugărniciei în haina cuvioşiei şi a smereniei, haină care nu doar ne îmbracă comod, ci de multe ori ne oferă un călduţ confort psihologic. Pentru a ne hrăni propria conştiinţă, pentru a ne aşeza cum se cuvine în ochii lumii, ne justificăm orice atitudine, încercăm să controlăm exprimarea oricărui gest, dorind ca orice perfomanţă a noastră să fie cunoscută de cei din jur.
Dacă am fi sinceri cu noi înşine, am vedea că Mântuitorul Hristos în parabola acestei duminici, precum şi în nenumăratele situaţii din întreaga Evanghelie după Luca, demască ipocrizia celor care absolutizează gestul exterior, preferând de fiecare dată să stea în mijlocul celor păcătoşi, săraci şi neputincioşi. La Hristos imaginea, brand-ul, nu este un indicator valoric pentru că El merge şi cercetează la adânc, la inima omului.
Cel care se crede drept se închide sufocant în propriile limite depărtându-se de Hristos, preferând plata aparent profitabilă a imaginii bune, dar pierzând propriu-zis investiţia în Dumnezeu, pierzând şansa de a se întoarce “mai îndreptat la casa sa“.
Hristos arată fariseilor de atunci şi celor de astăzi că se amăgesc îndreptăţindu-se pe sine prin raportarea le cei slabi. Mântuitorul Hristos răstoarnă scara de valori şi îi priveşte şi îi primeşte pe cei păcătoşi şi marginalizaţi cu neaşteptată dragoste.