Îngeri păzitori
Zicea mamaia că așa era atunci. Cerul, adică. Te urcai pe acoperișul casei și stăteai de vorbă cu oamenii ce trăiau acolo. Era cel mai apropiat sat de satul nostru. Mai apropiat, în orice caz, decât Schitu, care se afla cel mai aproape. Dintre satele de pe pământ, vreau să spun.
Tot aproape era și Purani, dar mai departe decât Schitu. Și Gabru, dar mai departe decât Purani. Și Răzmirești, dar mai departe decât Gabru.
La fel e și acum, în afară de cer, care nu mai e sat și nu mai e nici aproape, e chiar mai departe decât Răzmirești, care e cel mai departe dintre satele aflate aproape.
Ce bine era atunci! zice mamaia. Primeau unii de la alții ce le lipsea, fiindcă le mai lipsea și lor câte ceva. Ălora din cer, grâul și porumbul. Unde să semene acolo sus? Nici nu prea aveau nevoie, deoarece li se făcea rar de tot foame. Însă atunci când li se făcea, era, nu-i așa, musai să vâre și ei ceva în gură. Și ce, dacă nu o coajă de pâine sau măcar nițică mămăligă? De unde însă făină? Și de unde mălai? Cereau de la cei de jos, care le dădeau, dar numai dacă primeau și ei de la cei de sus ce le cereau. Adică ploi, care să cadă la timp, că de ele aveau cea mai mare nevoie. Dacă lipseau ploile, lipsea și pâinea de pe masă. Mai rău e că lipsea și vinul, iar celor de sus li se făcea sete mai des decât li se făcea foame, și nu le trecea setea decât cu vin. De apă nu se atingeau.
Cui nu i-ar conveni să dea apă de ploaie și să primească vin la schimb?
De multe ori, mai zicea mamaia, care zicea că-i zisese bâtă-sa, ce era tot un fel de mamaie, dar una care văzuse cu ochii ei totul, întrucât apucase acele vremuri, de multe ori, ziceam că zicea mamaia, îi vedeai cinstindu-se împreună. Adică pe unii dintre oamenii din cer cu unii dintre oamenii de pe pământ. Veneau mai mult ăia de deasupra jos. Dar se duceau și dintre cei de jos sus. Însă mai rar. Pentru că se putea să le trântească vântul din greșeală scara și nu mai aveau cum să vină înapoi. Cei ce fuseseră, adică în cer, ziceau că era bine. Doar că nu aveau aripi. Ăștia de jos, vreau să spun. Asta îi și deosebea pe cei din cer de cei de pe pământ. Nu le trebuia scară să ajungă jos. Fâl, fâl, de câteva ori, și te trezeai cu câte unul în pragul casei. Veni îngerul păzitor pe la noi, femeie, zicea mamaia că-i zicea bâtu-so bâtă-sii, pune repede de mămăligă, că i-o fi foame.
Musafirul zicea că nu. Se repezea atunci după o oală de vin în beci. Fiindcă îi era, din câte își dădea seama, doar sete. Îngerului, cum ar veni. Dar și lui.
Se omeneau așa până pe la chindie. Cam se clătina îngerul păzitor când pleca. Bine că era cerul aproape. Și că nu avea de ce să se lovească în zbor.
Bâtul, zicea mamaie, se lovea de colțul mesei, pe urmă de brâul sobei, apoi de marginea patului, si mai apoi de marginea nopții, dar cea dinspre dimineață, când își revenea și ieșea în prag să se uite la cer. După ce se uita, spunea: Uitai să-ți zic de ploaie. Dar cred că ai băgat și dumneata de seamă că n-a mai plouat demult!
Celui cu care se cinstise îi spunea, nu bâtei. Nu termina bine de spus că și începea să plouă.
Offf! asta ne mai lipsea, ieșea bâta supărată din tindă. Taman acum când să începem secerișul se porni ploaia!
Bâtul era de vină. Dar ea nu știa asta.
Ca să-și îndrepte greșeala, el se ducea în fundul grădinii, și-i spunea celui din cer cu voce tare: M-am zăpăcit! Fă cumva și-o oprește.
Zicea de ploaie.
Dar nu-l auzea decât bâta. Cel de sus, nu. Poate că nu se trezise încă. Din somn, vreau să spun. Fiindcă îngerii, oricât de mult s-ar întinde la băutură, nu se cherchelesc niciodată. Cum o mai fi acum, nu știu, zicea mamaia. Dar atunci, când cerul era un sat ce se învecina cu satul nostru, așa era! (Fragment din romanul Atunci când era mereu duminică, în curs de apariție la Editura RAO)