Inima copilăriei copiilor - copilăria părinților
Deseori am auzit cât de dureroasă este copilăria copiilor cărora nu le lipsește nimic. Cum răzbună ei în timp această stare de bine și cum doare „binele” în adânc de inimă. Inclusiv pe ei: dăruitorii absolutului perisabil, părinți și bunici. Ca preot am auzit deseori cum copii crescuți „în biserică” își cer evadarea tăcută din ea către adolescență. Ca și cum ar fi sătui de tot și toate. Povestind cu ei, „scăpații”, am înțeles că nu fug de Hristos, ci de modul nostru uneori prea ritualizat de a le prezenta credința. Și că sunt deranjați - termen meschin totuși - de lipsa noastră de sinceritate umană. De lipsa zâmbetului când e nevoie de zâmbet. Ei sunt cei care mi-au povestit - tot mai des - că au senzația că toată lumea urlă la ei, le cere să împlinească în pozitiv toate ratările din jur. Și am descoperit că scapă de durerea asta numai aceia ai căror părinți au parte de liniștea unei copilării în care nu i-a vrut nimeni nici mici Einstein și nici balerine celebre. Sunt convinși că ai lor le vor binele, dar nu e și binele lor. De unde o însingurare dureroasă. Pentru toți.
I-am întrebat ce pot face pentru ei. Așa cum mi-am întrebat copiii și prietenii lor. Așa cum mi-am întrebat studenții și pe aceia dintre prietenii lor care au venit să ne vedem. Mi-au răspuns simplu: Povestiți cu noi! Lăsați deoparte lucrurile profunde că nu acolo merge suferința noastră. Nu avem prieteni și nici jocuri la bloc ori pe maidan. Maidanul nostru este atât de vast că nu îl stăpânește nimeni. Iar el ne zdrobește ca un tăvălug tocmai când ne simțim mai tari. Povestiți cu noi. Despre ratări și bucurii. Despre oamenii pe care i-ați cunoscut. Despre copilăria din care nu ați tras numai foloase. Și în care nu vi se explica mereu ce și cum să vă gândiți propria simțire, propria durere ori cum să inventariați, mereu și mereu, tot ceea ce gândiți. Am rămas mirat și nu pot spune că nu le-am dat dreptate. O dreptate „durută”. Am auzit deseori că despre copilăria generației mele se vorbește ca despre o perioadă gri a educației. Și mi-am adus aminte cât de uniți eram să găsim cărți bune, să vedem filme ori să prindem un concert simfonic de calitate. Nu. Nu e nici o ironie. Chiar purtam costum și cravată la teatru, iar actorii ne răsplăteau cu roluri excepționale. Sigur că generației mele îi aparțin și amintirile cu vacanțe reale la bunici ori neamuri asimilate, feerii de săniuș ori meciuri de fotbal între blocuri. De aceea m-a șocat disperarea după metode și mijloace de parenting care nasc forțările pe contrasensul educației reale prin care depășim timpul de creștere al copilului cu un timp grăbit, jenant de activat cu neîncredere în ei. Poate n-ar fi rău să le spunem prețioșilor din domeniul lui „trebuie” în educație că parenting are în rădăcină „parental” ori „părintesc”, cuvânt prin care definim nu doar părinții, ci și atitudini de iubire care ajută la creșterea copiilor. Că lumea lor strigă disperată după iubire, nu după tehnologie educațională care deja îi sufocă. Ne sufocă.
Copiii își pierd grabnic copilăria. Ei mi-o spun. Nu neapărat că sunt angrenați în războaie de tot felul - nevăzute de cele mai multe ori -, ci și pentru că poartă războaiele neterminate ale părinților. Ale celor care, născându-i, speră să le fie împlinite visurile. Or, la capătul opus al problematicii, văd, în ratarea lor, un permanent semn că și copiii lor vor fi la fel de ratați. Singurul lucru pe care-l putem face este să-i ascultăm și să povestim cu ei. Să-i luăm în serios. Și mai ales să facem din fiecare zi și ziua lor. A lor. A povestașilor care vin din urma noastră!