Inima nu uită niciodată

Au trecut deja 40 de zi­le de când, în rân­duiala Lui tăi­nu­ită, Dumnezeu a che­mat-o pe Mioara Grigore, curmând suferinţa şi chinurile ei de ani de zile. Într-o zi în­so­ri­tă, ca o insulă înconjurată de vre­me mohorâtă şi rece, Mioa­ra a fost însoţită de cei dragi, pre­oţi şi maici de la mănăstire, pri­eteni şi cunoscuţi, dar şi mulţi care n-o văzuseră nicio­da­­tă, ci doar citiseră cartea şi ştiau povestea ei. Chipul său lu­minos şi plin de pace măr­tu­ri­sea fără tăgadă că, aşa este, Dum­nezeu îl cheamă pe om a­tunci când este cât mai pregătit de întâlnirea cu El, de păşirea în Împărăţia în care, vorba Sfân­tului Isaac, „harul va ju­de­ca“. Trupul ei brăzdat de boală a fost lăsat să se odihnească în lun­ca Tărtăşeştilor, ca un bob de grâu ce nu se conservă şi nu se pune la adăpost, ci moare sub glie, ca să rodească şi să fie viu, după cuvântul Domnului. De­şi era o zi din Postul cel Ma­re, duhul era parcă din Săp­tă­mâ­na Luminată, când totul res­­piră a Înviere şi pulsează şi în­sufleţeşte. Timpul nu stă în loc şi apare de-acum gândul că lu­mea se întoarce la ritmul ei, că toţi îşi văd de treabă mai de­par­­te. Cred însă că inima nu ui­­tă niciodată, ci îşi aduce a­min­­te me­reu şi mereu de cea ca­re a în­cru­cişat cândva calea vie­ţii, stâr­nind preţuire, admi­ra­ţie şi o iu­bire ce străbate ce­rul şi se a­ga­ţă de mâna lui Hris­tos.

Sunt oameni care, aflând de Mi­oara, s-au apropiat şi au intrat în viaţa ei, dar au şi primit-o în viaţa lor. Mioara a făcut pâr­tie în sufletele lor, deschi­zând calea gândului bun, a sim­ţirii celuilalt şi a bucuriei do­bândite şi înmulţite prin dra­gos­te. Sunt însă şi oameni care, chiar dacă nu au întâlnit-o direct, i-au citit cartea dintr-o ră­su­flare şi cu sughiţuri de plâns şi au purtat-o în rugăciunea lor de taină, păstrându-i strigătul ca­re-a topit gheţarii din inimi.

Cartea Cancerul, dragostea mea a răscolit adâncul din noi, poa­­te necercetat de mult, rănit şi adesea resemnat, copleşit de mul­­te şi cuprins de tristeţe. Fi­e­­ca­re s-a regăsit cu ciudă în e­zi­tă­rile şi-n amânările Mioarei, dar şi în ţâşnirile ei de fiinţă, re­gru­pându-se şi luptând până la ca­păt. Am avut şansa să în­vă­ţăm de la ea o lecţie „co­lo­sa­lă“ - cum îi plăcea să spună. Am în­ce­put să ne sinchisim de ne­fe­ri­ci­rea noas­tră, preţuind bu­curiile sim­ple ale vieţii: lu­mi­­na zilei, res­piraţia de fiecare cli­pă, fami­lia, duhovnicul şi o­gra­­da Bise­ri­cii.

Am văzut-o pe Mioara ce­rând sfat şi făcând ascultare de bunul său duhovnic, aşa, ca un co­pil ce se lasă purtat în bra­ţe­le părinteşti, simţind că totul va fi bine. De fiecare dată, vor­bind despre duhovnic, Mioara avea simţirea celui care ştie că la fiecare Liturghie şi rugă­ciu­ne, părintele se roagă ca Dum­nezeu să lucreze totul spre mân­­tuire, iar omul să înţelea­gă şi să primească această lu­cra­re.

În ciuda bolii şi a neputin­ţe­lor - îmi amintesc de mirarea ne­încetată a medicilor în faţa com­plicaţiilor şi a formelor ati­pi­ce de boală - gândul mărturi­si­tor al Mioarei a primit multă pu­tere de la Dumnezeu şi, de aici, izbitura puternică în su­fle­­tele celor care au cunoscut-o sau au citit cartea. Răspunsul-ecou cred că a bucurat-o cel mai mult în ultimul an, dându-i zi­le, aşa cum zicea deseori.

Am fost în preajmă înainte de a pleca la Houston, pentru tra­tament, şi am văzut grija ei to­tală pentru ceilalţi, frămân­tân­­du-se şi căutând ce să ia mai de folos pentru cei pe care avea să-i întâlnească acolo: e­chi­pa doc­torului Burzynski şi ro­mâ­nii din parohia ortodoxă. La în­toar­cere, la fel: cu gândul la cei de acasă, nimic pentru si­ne.

Nu poţi să uiţi sfiala ei, cuvi­in­ţa cu care vedea întotdeauna ce­ea ce este bun în om, încercând să pornească de acolo îm­pre­ună. Dorinţa ei nestăvilită de a împărtăşi dragoste acolo un­de ea a slăbit, însă şi darul ales al Mioarei de a şti să pri­meas­că dragostea celorlalţi, fă­cân­du-i să fie astfel mai buni, toa­te s-au adunat cât se poate de firesc, dojenind discret un soi de egoism „duhovnicesc“, pe ca­re uneori îl hrănim, ca o în­chi­dere a cercului dinaintea ini­­milor care aşteaptă...

Cu un soi de inspiraţie - aşa cum îi era felul - Mioara n-a păs­trat nimic pentru ea, ci a lăsat în urmă tot darul inimii şi l-a „risipit“ lui Viorel, soţul său, celor cinci copii şi tuturor celor ca­re au vrut să fie părtaşi la bu­curia şi dragostea ei totdea­u­na împărtăşite, la suferinţa pe ca­re a ajuns să o simtă ca bi­ne­cuvântare.

Mă rog să ne fie dor de Mioa­ra, de poveştile ei ine­dite, de zâmbetul copilăresc, de îm­bră­ţişarea ei plină de viaţă. Să fim iertaţi că n-am înţeles-o tot­deauna şi, poate, n-am ajutat-o deplin. Dum-nezeu să o­dih­­nească sufletul ei bun, iar pe soţ şi pe copii să-i mângâie cum numai El ştie!