Întâiul dintre mărturisitorii Domnului

„Cine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor şi Eu voi mărturisi despre el îna­intea Tatălui Meu, Care este în Ceruri.”

Am petrecut aceste zile de sărbătoare fiecare după puterea credinţei sale. Cu toate că oraşul a fost deosebit de aglomerat îna­inte de sărbătoarea Crăciunului, constatăm cu oarecare tristeţe în suflet că de multe ori magazinele sunt pline, iar bisericile aproape goale, mai ales a doua și a treia zi după Crăciun.

Această evidență ne face să reamintim faptul că, pe lângă toate celelalte bucurii, cel mai important lucru cu prilejul marilor sărbători este participarea la Sfânta Liturghie.

Desigur, fac parte din realitatea ceasurilor de sărbătoare și cumpărăturile, darurile și mesele îmbelşugate, când avem posibilitatea să ne bucurăm cu cei de aproape - rude, prieteni, colaboratori şi cunoscuţi, dar nimic nu este mai frumos și folositor decât participarea la Sfânta Liturghie.

Un om care doreşte cu adevărat să se întâlnească cu Mântuitorul, Cel ce se naşte iar şi iar pentru noi şi caută sălaş în inimile noastre, vine mai întâi de toate la biserică, mai ales cu prilejul sărbătorilor și al duminicilor.

Sfântul Arhidiacon Ştefan este primul martir al Bisericii. Acesta a fost omorât de către iudei în Cetatea Ierusalimului pentru faptul că vorbea celorlalţi despre învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos. În timpul activităţii Sale publice, Mântuitorul Hristos S-a întâlnit cu opoziţia fariseilor, a cărturarilor, a mai-marilor poporului iudeu. Nu a ripostat față de această atitudine ostilă şi răuvoitoare a celor care se aflau în fruntea societăţii de atunci, ci și-a continuat misiunea Sa, vindecând pe foarte mulţi bolnavi, tămăduind neputinţele care nu mai puteau fi vindecate şi, mai ales, vorbindu-le tuturor despre Împărăția lui Dumnezeu.

Pe lângă cei doisprezece Apostoli, cunoscuţi ca discipoli direcţi ai Mântuitorului, trimişi până la marginile lumii ca să ducă noua Sa învăţătură, Mântuitorul a avut foarte mulţi admiratori.

Între primii care au urmat învăţăturii lui Hristos a fost şi Sfântul Ştefan. Era unul dintre cei şapte diaconi pomeniţi în cartea Faptele Apostolilor, care au fost aleşi pentru a ajuta la misiunea Bisericii și la pregătirea agapelor creştine ce aveau loc îndată după frângerea pâinii, adică după Liturghie.

Cartea Faptele Apostolilor ne spune că Apostolii au hirotonit, adică şi-au pus mâinile peste cei şapte diaconi, între ei aflându-se şi Sfântul Ştefan. Cei șapte erau Ştefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae „Prozelitul” sau „Străinul” din Antiohia, după cum ne vorbeşte capitolul al VI-lea din cartea Faptele Apostolilor. Şi acest Ştefan era plin de Duh Sfânt, adică avea râvnă multă, cunoscând Legea, dar și învăţătura Mântuitorului pe care o primise de la ucenicii care îl întâlniseră direct pe Mântuitorul.

Dincolo de aceste învăţături, avea o dorinţă sfântă, specifică oamenilor care îl iubesc pe Dumnezeu şi pe care ceilalţi din preajmă, de multe ori, nu o pot înţelege. A avut tăria de a împărtăși ceea ce simţea şi ştia despre Mântuitorul Hristos membrilor Sinedriului (Sanhedrinul), un tribunal al poporului iudeu, respectiv un Consiliu Suprem prezidat de Marele Preot, care era format din 71 de membri. Ei erau un alt fel de Parlament al vremii aceleia, o autoritate temută a acelor timpuri, iar oamenii care făceau parte din Sinedriu erau foarte respectaţi în societatea înaltă a iudeilor. Pentru multe din cazurile în care se pronunţa Sinedriul, romanii nu mai cercetau, ci doar emiteau verdictul.

Atitudinea potrivnică a celorlalţi faţă de Sfântul Ştefan arată, de fapt, ostilitatea dintotdeauna pe care mulţi oameni, de atunci, din alte vremuri şi de acum o au faţă de cuvintele Evangheliei. Unii dintre ei, tulburați de astfel de vești, se întrebau: „De ce acest om strică rânduiala noastră?”, adică tradiţia lui Moise, aducând o învăţătură nouă. Ceea ce a urmat a fost, de fapt, omorârea Sfântului Ştefan cu pietre. Așa a pecetluit pământul cu sângele său primul martir cunoscut al Bisericii, despre care au consemnat în primul rând cartea Faptele Apostolilor şi apoi tradiţia de veacuri a Bisericii.

Omorârea cu pietre era întâlnită des în lumea de atunci a poporului iudeu, fiind aplicată celor care spuneau blasfemii, adică lucruri grave împotriva învăţăturii lor de credinţă. Ce credință, ce fidelitate...! Acum poate spune oricine orice, chiar şi cei neinstruiți, neinformați, chiar şi cei care nu cunosc adevărul credinţei, dar îl denaturează cu ușurință strecurând îndoială și sminteală. În acele vremuri, dacă cineva spunea cuvinte nepotrivite, era omorât cu pietre în public. Aşa s-a întâmplat şi cu Arhidiaconul Ştefan, mărturisitorul învățăturii Mântuitorului.

De asemenea, erau omorâţi cu pietre cei care se făceau vinovaţi de anumite păcate, cum era și păcatul desfrâului. Dacă o femeie era prinsă în adulter, îndată era omorâtă cu pietre în public. Mulţi oameni doreau să facă astfel de acte şi aveau asupra lor pietrele pregătite pentru momente de răzbunare. Să ne amintim din paginile Evangheliei că Mântuitorul la un moment dat s-a întâmplat să fie în locul unde urma să fie pedepsită o femeie prinsă în păcat. S-a aplecat către pământ şi a scris câteva cuvinte. În momentele care au urmat, toţi cei care aveau pietrele pregătite ca să arunce asupra ei au plecat, iar Mântuitorul a întrebat-o pe femeia păcătoasă: „Femeie, unde îţi sunt pârâşii tăi?”, iar ea, uitându-se în stânga şi în dreapta, a văzut că aceştia plecaseră. Atunci, Mântuitorul a spus: „Dacă aceştia nu te-au osândit, nici Eu nu te osândesc”, dar i-a cerut să-şi schimbe viaţa.

Aceasta era atitudinea Mântuitorului, ierta, dar îi îndemna pe toți să se îndrepte.

Comentatorii textelor sacre s-au întrebat ce a scris Domnul în pulberea drumului, încât când toţi cei care erau pregătiţi să arunce cu piatra au plecat. Şi spun exegeţii că Mântuitorul a scris pe nisip păcatele lor, pentru că şi ei aveau păcate, dar se considerau drepţi (nevinovaţi) şi acuzau pe alţii. Aceasta este problema de atunci şi din toate vremurile. Suntem mereu tentaţi să vedem păcatele altora, dar niciodată nu recunoaștem propriile noastre slăbiciuni şi păcate.

Sfântul Ştefan a fost omorât cu pietre dincolo de zidurile cetăţii Ierusalimului. Nu era permis ca cineva să fie omorât în cetate.

Mântuitorul, Cel fără de păcat, a fost scos afară din cetate pentru răstignire, întrucât Golgota nu era în perimetrul propriu-zis al cetăţii Ierusalimului. La fel s-a întâmplat şi cu Ştefan, care a fost scos pe poarta numită astăzi Poarta Sfântului Ştefan, altădată „Poarta Oilor” sau „Poarta Leilor” şi a fost omorât, iar trupul lui a rămas mai multe zile pe caldarâm, ca un memento pentru călcătorii Legii.

Cartea Faptele Apostolilor ne relatează că unii bărbaţi cucernici l-au îngropat pe Sfântul Ștefan cu cinste. Ce s-a întâmplat, de fapt?

Gamaliel, unul dintre marii învăţători ai Legii Vechiului Legământ, a luat trupul lui Ştefan împreună cu ucenicii şi l-a dus în satul lui natal, situat la aproximativ 30 de kilometri depărtare de Ierusalim, pentru că cei care erau împotriva Legii Vechiului Legământ nu aveau dreptul să fie îngropaţi în Ierusalim.

Aceştia au dus trupul Sfântului Ştefan, întâiul martir al Bisericii, care a văzut cerurile deschise şi pe Fiul lui Dumnezeu stând de-a dreapta Tatălui și, în timp ce era omorât cu pietre, a avut tăria să-i ierte pe cei care făceau asemenea gesturi. Care dintre noi mai are puterea să-l ierte pe cel care ridică piatra şi aruncă asupra lui? Această putere au avut-o numai cei cu adevărat sfinţi şi Sfântul Ştefan în mod deosebit rămâne exemplu grăitor.

Tradiția ierusalimiteană spune că vreme de două zile nimeni nu s-a apropiat de trupul ucis cu pietre al Sfântului Ștefan. Era considerat dușman al învățăturii Legii. După aceste două zile, Gamaliel, marele învățător de Lege, care le luase apărarea ucenicilor Domnului în Sinedriu și spusese că orice credință care este de la Dumnezeu rămâne, iar celelalte credințe cum au mai fost în vremea lor, dacă nu sunt de la Dumnezeu se vor risipi, a luat trupul Sfântului Ștefan și l-a dus la Bet Gemal, considerată de cercetătorii de la Şcoala Biblică Franceză din Ierusalim ca fiind vechea localitate Karphargamala, unde s-au descoperit sfintele moaşte în anul 415 (sau după alţii în 419), aşa cum aminteşte şi Teofan Mărturisitorul, unde avea o proprietate. Acolo l-a îngropat cu cinstea cuvenită pe mărturisitorul adevărului. Când, într-o zi, Gamaliel avea să fie și el dat afară din Sinedriu, pentru mărturisirea credinței în Mântuitorul Hristos, trupul lui avea să fie îngropat în același loc cu al Sfântului Ștefan și cu al altor iubitori de Dumnezeu, cum au fost Nicodim şi Abibos (Abidas), fiul lui Gamaliel. În veacul al IV-lea, moaștele Sfântului Ștefan aveau să fie aduse la Ierusalim şi așezate mai întâi într-o biserică pe Muntele Sion, apoi strămutate în ctitoria împărătesei Evdochia de pe Muntele Eleonului (Măslinilor).

Astăzi, nu prea departe de locul martiriului, aproape de Poarta Sfântului Ștefan sau de Poarta Oilor, cum era numită altădată, se află o biserică zidită în cinstea Sfântului Ștefan. Unii dintre ierusalimiteni spun că locul martiriului Sfântului Ștefan ar fi către apus, pe vechiul drum către Iope, Cezareea Palestinei şi Diospolis, nu foarte departe de Reprezentanța Patriarhiei Române pe lângă Patriarhia Ierusalimului. Nu știu dacă acest lucru este foarte important, fie că se află între Poarta Sfântului Ștefan și biserica de la Ghetsimani, fie că se află în partea opusă, oricum, important este că Sfântul Ștefan a primit cunună neveştejită, după cum arată și numele, pentru că Stephanos înseamnă de fapt încoronare sau cunună, dobândită pentru dragostea nemărginită arătată față de Mântuitorul Hristos.

De aceea, pomenirea Sfântului Ştefan trebuie să ne însufleţească pe noi prin luarea aminte la felul în care Sfântul Ștefan a avut puterea să rabde până la sfârşit, deşi era tânăr și învăţat, plin de înţelepciune, cum ne spune cartea Faptele Apostolilor, şi a răbdat martiriul pentru iubirea pe care o arată şi pe care o avea, de fapt, faţă de Mântuitorul Hristos.

Iubirea noastră este mult diferită de cea a sfinţilor sau, de fapt, iubirea noastră aproape că nu mai există şi trebuie să recunoaştem acest lucru, măcar la marile sărbători, şi să înțelegem că avem nevoie să creștem mai mult în iubirea de Dumnezeu și de aproapele.

Lecția pe care ne-o oferă Sfântul Ştefan trebuie să ne facă mai buni mărturisitori, încre­din­țați de faptul că Mântuitorul a spus: „Cine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor şi Eu voi mărturisi despre el înain­tea Tatălui Meu, Care este în Ceruri.”

Îl rugăm pe Sfântul Ştefan, întâiul mucenic al Bisericii, să ne dea mai multă credinţă şi mai multă dragoste, să ne ajute să fim şi noi iubitori ai cuvintelor Evangheliei şi mărturisitori ai Domnului aşa cum a fost El.

 

Notă: Mulţumiri părintelui profesor Daniel Benga pentru dialogul pe acest subiect şi informaţiile oferite în urma unor călătorii de studii la Şcoala Biblică Franceză din Ierusalim.