Întâlnirea cu Dumnezeu în viaţa noastră

Cât de minunată este lucrarea lui Hristos atunci când încearcă să-l ridice pe om încetul cu încetul la cunoaşterea lui Dumnezeu! Câtă răbdare în a-l învăţa pe om, câtă credinţă în el, că se poate îndrepta. Dumnezeu nu lasă pe om; îl cheamă necontenit la viaţa cea adevărată: în curăţie, nu în patimi; în dreptate, nu în minciună; în iubire, nu în invidie şi răutate; în mulţumire cu ceea ce are, şi nu veşnic nemulţumit.

Două cuvinte pline de duh deschid fragmentul ce relatează întâlnirea dregătorului bogat cu Mântuitorul Iisus Hristos. Mai întâi, o întrebare - rămasă fără răspuns - a Domnului Hristos: „Când va veni Fiul Omului, oare va mai găsi credinţă pe pământ?“ Apoi, un îndemn: „Lăsaţi copiii să vină la Mine, căci a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor“. Întrebarea lui Hristos se va pune până la sfârşitul veacurilor. Credinţa nu este o chestiune de acceptare la nivelul intelectului a existenţei lui Dumnezeu. Ar fi prea puţin, pentru că omul nu se reduce la intelect. Credinţa presupune o angajare a vieţii în relaţie cu Dumnezeu, ca între fiu şi părintele său. Hristos nu cheamă în mod special nici pe ucenici, nici pe alţii care s-au apropiat de El, ci descoperindu-le calea, îi îndeamnă simplu: „Vino şi-Mi urmează“. Ce pierde dregătorul întocându-se? Ar fi putut să devină ucenic al Domnului. Dar încă inima sa este atrasă mai mult de altceva. Dumnezeu îl cheamă la comuniunea vie, care-l însufleţeşte pe om, la o desprindere din orizontul bunurilor materiale, spunându-i parcă: „Nu te amăgi, acestea nu pot fi scopul vieţii tale; ele nu vor reuşi vreodată să umple existenţa ta de viaţă veşnică. Iată, înalţă privirea, înţelege că Dumnezeu îţi dăruieşte mai mult şi nimic din lume nu poate ţinti până acolo: este dragostea pe care Dumnezeu aşteaptă să o reverse în inima ta“. Când iubeşti pe cineva, ţi-e gândul la acel om, îţi pasă de el, doreşti să-l întâlneşti şi să fii împreună cu el. Ce se întâmplă oare atunci când Dumnezeu nu este prezent decât accidental în viaţa noastră de vreme ce atâţia ne aduc aminte de El? De ce s-a stins acel gând viu? Ce putem face? Să vrem ca El să ne încălzească din nou inima şi Dumnezeu va face asta. Cum? Aşa cum va şti El mai bine. Sfântul Ioan Gură de Aur ia apărarea dregătorului înaintea celor care l-ar suspecta de viclenie sau de gândul ispitirii lui Hristos, asemenea cărturarilor şi fariseilor: „Nu-l socotesc deloc viclean. Mare râvnă avea tânărul acesta de i-a pus Domnului o astfel de întrebare! Pământul, adică sufletul tânărului, era bun şi gras, dar mulţimea spinilor înăbuşea sămânţa“. Dregătorul păzea poruncile, dar Hristos îi propune o cale pe măsura întrebării sale, descoperind trecerea de la formalismul Legii către rostul adânc al poruncilor: legătura vie, personală cu Dumnezeu, asumând întreaga existenţă a omului. Mai mult, Hristos vrea să-l scoată din cercul strâmt al unei vieţi în bunăstare, dar fără bucuria de a fi liber faţă de avere, gata de a-l asculta pe Dumnezeu şi de a-L iubi fără rest. Ce îi arată de fapt? Că ceva îi scapă, şi ceva esenţial: exact ceea ce i-ar fi dat viaţa de veci. Ascultăm şi căutăm să înţelegem cuvântul de har al Evangheliei într-o lume care vinde formalism, falsitate şi o viaţă de surogat. Din toate părţile omul este copleşit de gândul că totul stă în puterea omului: să schimbe lumea, să-şi ducă viaţa cât mai comod. Plecând înţelegerea la cuvântul lui Hristos, începem să vedem lumea şi viaţa cu alţi ochi, de o parte zădărnicia acestui veac de tăgadă ce Îl scoate pe Dumnezeu din viaţa omului, iar de cealaltă parte, chemarea lui Dumnezeu, care îi arată omului calea vieţii veşnice. Esenţial rămâne să meargă până la capăt, cu Dumnezeu. Chemarea lui Hristos este una prin libertate, spunându-i: „Dacă voieşti să fii desăvârşit“, căci numai ceea ce se săvârşeşte în libertate are valoare veşnică, cum ne învaţă arhimandritul Sofronie de la Essex în secolul al XX-lea. Prin păzirea poruncilor, chipul lăuntric al dregătorului a înflorit, dar ce folos dacă nu pregătea şi rodul vrednic de împărăţia lui Dumnezeu. Jugul lui Hristos, paradoxal, este odihnă şi prilej de comuniune: „Jugul meu - spune Domnul - este bun şi povara mea este uşoară“. Cum adică? Am putea gândi astfel: „în loc să ne scape de osteneală, Dumnezeu ne cheamă la o altă povară? La ce e bun jugul?“. Ei bine, mă ajută să duc mai uşor povara. Şi unde mai pui că nu sunt singur, ci împreună cu Hristos. Totuşi, de ce nu-l duce doar El, de vreme ce zice „jugul Meu“? Pentru că nu vrea să ne mântuiască fără ca noi înşine să vrem asta. Iubirea lui Dumnezeu pentru noi merge până aici.