Întâlnirea cu Dumnezeu prin pelerinaj

În Vechiul Testament, sărbătoarea (hag) era prin excelenţă însoţită de pelerinaj. Aşa cum se observă din Ieşire 23:15-17, cele trei sărbători principale ale anului, Azimele, Secerişul şi Culesul, presupun şi "înfăţişări" înaintea Domnului: "De trei ori în an să-Mi prăznuieşti: Să ţii sărbătoarea azimelor. Şapte zile să mănânci azime în timpul lunii lui Aviv cum ţi-am poruncit, căci în acea lună ai ieşit din Egipt; să nu te înfăţişezi înaintea Mea cu mâna goală. Să ţii apoi sărbătoarea secerişului şi a strângerii celor dintâi roade ale tale, pe care le-ai semănat în ţarina ta, şi sărbătoarea strângerii roadelor toamna, când aduni de pe câmp munca ta. De trei ori pe an să se înfăţişeze înaintea Domnului Dumnezeului tău toţi cei de parte bărbătească ai tăi".

De altfel, ebraicul hag, "sărbătoare", se înrudeşte cu arabul haj "pelerinaj". De ce însă această legătură? Mai întâi, se cuvinte să cercetăm mai îndeaproape versetul 17. Traducând mai aproape de original, el sună: "Să fie văzut (ebr. yera'eh) tot cel de parte bărbătească al tău la faţa ('el paney) Domnului Iahve". Varianta paralelă din Ieşire 34:23 are însă o diferenţă semnificativă: în loc de prepoziţia 'el "la", "către" (din expresia "la faţa Domnului"), este pus 'et, marca acuzativului. Cercetătorii consideră că de fapt aşa era textul original. Vocalizarea verbului yera'eh trebuie şi ea înţeleasă altfel, yir'eh, fiindcă, după cum se ştie, vocalele au fost adăugate ulterior textului original, astfel că are întâietate în exegeză forma strict consonantică. Versetul ar fi astfel: "Să vadă tot cel de parte bărbătească al tău faţa Domnului Iahve, Dumnezeul lui Israel". De aici deducem un element teologic deosebit de important pentru sărbătoarea-pelerinaj: scopul principal nu era simpla prezenţă, "înfăţişare" înaintea Domnului (cum traduce Biblia Sinodală), ci teofania, arătarea lui Dumnezeu. Cel care participa la sărbătoarea cu pelerinaj se întâlnea cu divinitatea, "Îi vedea faţa", aşa cum se exprimă plastic Scriptura. O sărbătoare prăznuită la domiciliu nu dădea posibilitatea teofaniei, pentru că Dumnezeu "locuia" în Templul din Ierusalim. La sfinţirea templului lui Solomon, în 3 Regi 8:11-13 se spune: "Şi n-au putut preoţii să stea la slujbă, din pricina norului, căci slava Domnului umpluse templul Domnului. Atunci Solomon a zis: "Domnul a spus că binevoieşte să locuiască în norul cel întunecos. Eu Ţi-am zidit templul pentru locuinţă, în care Tu să petreci în veci"". Deşi Solomon arată că "Cerul şi cerul cerurilor nu Te încap, cu atât mai puţin acest templu pe care l-am zidit numelui Tău" (3 Regi 8:27), totuşi templul devine singurul loc de pe pământ în care omul se întâlneşte cu Dumnezeu: "Ci la locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul vostru din toate seminţiile voastre, ca să-Şi pună numele Său asupra lui, să veniţi să-l cercetaţi. Acolo să aduceţi arderile de tot ale voastre şi jertfele voastre, zeciuielile voastre şi ridicarea mâinilor voastre, făgăduinţele voastre, prinoasele voastre cele de bună voie şi jertfele voastre de pace, pe întâii născuţi ai vitelor voastre mari şi ai vitelor voastre mici; Să mâncaţi acolo înaintea Domnului Dumnezeului vostru şi să vă veseliţi cu familiile voastre pentru toate câte au făcut mâinile voastre şi cu câte v-a binecuvântat Domnul Dumnezeul vostru" (Deuteronom 12:5-7). Dintre toate locurile lumii, Dumnezeu alege doar Sionul, Ierusalimul, să-şi "pună numele Său" acolo. Numele reprezintă în teologia biblică vechi-testamentară manifestarea directă a persoanei care îl poartă, de aceea prezenţa numelui divin în templu asigura prezenţa energiei dumnezeieşti. Dacă Dumnezeu rămâne în Sine necircumscris spaţiului, neîncăput de "cerurile cerurilor", El îi permite însă omului să-L cunoască în lucrarea Lui de bunătate, adică prin nume. Aşa Îl recunoaştem pe Dumnezeu ca fiind "Iahve, Iahve, Dumnezeu, iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare şi de dreptate, Care păzeşte adevărul şi arată milă la mii de neamuri; Care iartă vina şi răzvrătirea şi păcatul, dar nu lasă nepedepsit pe cel ce păcătuieşte" (Ieşire 34:6-7). Dar prezenţa numelui în templu sugerează şi legătura personală dintre Dumnezeu şi om. Dumnezeu devine pentru închinător o persoană un "Tu" căreia poţi să I te adresezi pe nume. De câte ori rostim "Domnul", ne referim de fapt la numele personal divin, Iahve, cel inefabil şi sfânt, pe care traducătorii Septuagintei, din mare evlavie, l-au redat prin kyrios "Domnul". Pelerinajul obişnuit al sărbătorilor ebraice face practic posibilă intrarea credinciosului în spaţiul sacru al sanctuarului şi comunicarea cu Dumnezeu personal, în baza teofaniei pe care Acesta o promite. Un pelerinaj teofanic special se întâlneşte în viaţa Sfântului Ilie. Acesta este salvat de mânia lui Ahab, iar un înger îi porunceşte: "Scoală de mănâncă şi bea, că lungă-ţi este calea!" (3 Regi 19:7). Întărit cu hrana îngerului, Ilie "a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, până la Horeb, muntele lui Dumnezeu" (v. 8). Ajuns la Horeb, muntele revelaţiei Legii lui Moise, Ilie se bucură de vederea duhovnicească a lui Dumnezeu: "A zis Domnul: "Ieşi şi stai pe munte înaintea feţei Domnului! Că iată Domnul va trece (…) Iar după foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul"" (3 Regi 19:11-12). Pelerinajul de 40 de zile al Sfântului Ilie, cu asceză maximă (după hrana îngerului, textul lasă de înţeles că Sfântul Ilie nu a mai mâncat şi nu a mai băut nimic), repetă experienţa duhovnicească a lui Moise, care la fel n-a mâncat şi n-a băut nimic în "pelerinajul" său de 40 de zile pe vârful muntelui Sinai (cf. Deuteronom 9:9-10). La capătul pelerinajului prin pustie, Sfântul Ilie se întâlneşte cu Dumnezeu în "adierea de vânt", adică în "duh" (în ebraică ruah înseamnă deopotrivă "vânt" şi "duh"). Experienţa vederii lui Dumnezeu de pe Sinai a fost scopul Ieşirii din Egipt, actul de constituire a poporului Israel. Moise îi cere faraonului în Ieşire 3:18: "Domnul Dumnezeul evreilor ne-a chemat. Lasă-ne dar să mergem în pustie, cale de trei zile, ca să aducem jertfă Dumnezeului nostru". După împotrivirile egiptenilor, Moise cere iarăşi, motivând: "Vom merge cu cei tineri şi cu cei bătrâni ai noştri, cu fiii noştri, cu fiicele noastre, cu oile noastre şi cu boii noştri, căci e sărbătoarea Domnului Dumnezeului nostru". Aşadar Exodul din Egipt apare şi el ca un pelerinaj al fiilor lui Israel la muntele Sinai, locul unde Iahve i S-a arătat lui Moise în rugul aprins. Citit în această cheie, întreg Pentateuhul devine rodul unui pelerinaj binecuvântat. Capitolele 1-19 din Ieşire descriu parcursul până la muntele Sinai, iar Numeri 10:11 până la 33:48 plecarea din Sinai până în şesurile Moabului, în faţa Ierihonului. Abia Iosua îi va conduce pe fiii lui Israel în Canaan, dar Legea (din Ieşire 20 până la sfârşitul cărţii, apoi întreaga carte a Leviticului şi începutul cărţii Numerii până la 10:10) reprezintă teofania de pe muntele Sinai, efectul pelerinajului făcut de Israel. Dacă Moise şi Ilie au postit vreme de 40 de zile şi nopţi pentru a se întâlni cu Dumnezeu pe vârful muntelui, şi israeliţii trebuie să se pregătească spiritual pentru pelerinaj: vreme de 40 de ani postesc mâncând doar mană şi bând apă în chip minunat din stâncă.