Inteligenţa pocăinţei

Limbajul cotidian a redus conceptul de „pocăinţă“ la o dimensiune statică, lipsită de viaţă. A ne pocăi de păcate înseamnă, pentru mulţi dintre noi, a manifesta o părere de rău pentru faptele din trecut, a ne asuma vina pentru aceste fapte şi a recunoaşte că nu am trăit conform cu voinţa lui Dumnezeu.

Teologul şi episcopul ortodox Kallistos Ware, evidenţiază, pe baza mărturiilor biblice şi a scrierilor patristice, faptul că această percepţie a pocăinţei este reducţionistă şi neconformă cu învăţătura creştină. De fapt, pocăinţa înseamnă mult mai mult decât un simplu regret pentru greşelile trecutului, ea înseamnă o revizuire generală a modului de gândire şi de viaţă. Această regenerare sau înnoire a minţii se bazează nu pe frustrarea unor neîmpliniri, ci pe sentimentul prezenţei şi iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu, Care „nu doreşte moartea păcătosului, ci ca el să se întoarcă şi să fie viu“. Pocăinţa este „o lucrare de mare inteligenţă“ Ce înţelegem prin pocăinţă? Cuvântul ne sugerează, în general, regretul de a fi păcătuit, sentimentul de vinovăţie, senzaţia de durere şi dezgust pentru rănile pe care le-am făcut semenilor şi nouă înşine. Această viziune nu este însă completă. Durerea şi dezgustul formează un element esenţial al pocăinţei, dar nu-i redau întregul conţinut şi nici măcar dimensiunea cea mai importantă. Ca să ne apropiem de sensul profund al pocăinţei este necesară o revenire la termenul grec: metanoia, tradus literal prin înnoirea minţii adică nu numai regretarea trecutului, ci transformarea totală a perspectivei, înnoirea manierei de a ne raporta la Dumnezeu, la alţii şi la noi înşine. „O lucrare de o mare inteligenţă“ cum spune Păstorul lui Herma (sec. II) şi nu neapărat o criză afectivă. Pocăinţa nu este un acces de remuşcări şi autocompătimire, ci o convertire, o recentrare a întregii noastre vieţi pe Sfânta Treime. „Minte nouă“, convertire, recentrare, deci pocăinţa este ceva pozitiv, nu negativ. Cum scrie Sfântul Ioan Scărarul (sec. VII): „Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii“. Pocăinţa nu este descurajare, ci aşteptare ardentă: nu sentimentul că te afli într-un impas, ci că ai găsit o ieşire: nu de ură de sine, ci de afirmare a adevăratului eu, cel după chipul lui Dumnezeu. Căinţa nu înseamnă privirea în jos, la imperfecţiunile proprii, ci în sus, spre iubirea lui Dumnezeu; nu în urmă, cu reproş, ci înainte, cu încredere. Să priveşti nu ceea ce n-ai reuşit să fii, ci ceea ce poţi încă deveni cu harul lui Hristos. Privită astfel, în sensul pozitiv, pocăinţa nu mai apare doar ca un act singular, ci ca o atitudine permanentă. Fiecare, în experienţa personală, poate să cunoască momente decisive de convertire, dar lucrarea pocăinţei în această viaţă, nu se sfârşeşte niciodată. Întoarcerea şi recentrarea fiinţei trebuie să fie mereu reînnoită: urmând pilda Avvei Sisoe. „Schimbarea minţii“ trebuie să fie, până la moarte, din ce în ce mai radicală, „lucrarea de mare inteligenţă“ să devină din ce în ce mai profundă. „E imposibil să-ţi vezi păcatele înainte de a vedea lumina lui Hristos“ Caracterul pozitiv al pocăinţei apare limpede în cuvintele profetului Isaia (9. 2) pe care Sfântul Evanghelist Matei le citează chiar înainte de chemarea la pocăinţă pe care ne-o face Hristos: „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi umbra morţii lumină le-a răsărit.“ (Mat. 4. 16). Acesta este contextul în care-Şi lansează Domnul chemarea la pocăinţă: înainte de a ne porunci să ne căim de păcatele noastre, ne anunţă „marea Lumină“, ce va străluci asupra celor ce se află în întuneric şi venirea împărăţiei cerurilor. Deci pocăinţa este o iluminare, o trecere de la întuneric la lumină. A te pocăi înseamnă să-ţi deschizi ochii pentru strălucirea dumnezeiască: nu să rămâi în tristeţea apusului, ci să primeşti răsăritul. Eshatologic, pocăinţa este şi o deschidere faţă de realităţile ultime ale veacului ce va să fie, care nu sunt numai viitoare, ci şi deja prezente. Pocăinţa înseamnă să recunoşti că împărăţia cerurilor este în noi, lucrătoare printre noi. Numai în măsura în care acceptăm venirea acestei împărăţii vor deveni toate noi pentru fiecare. Legătura dintre pocăinţă şi venirea „Luminii celei mari“ este foarte importantă. Căci este imposibil să-ţi vezi păcatele înainte de a vedea lumina lui Hristos. Aşa cum arată Teofan Zăvorâtul (1815-1894), atâta timp cât o cameră se află în întuneric, nu-i vedem murdăria, dar dacă o luminăm puternic vom vedea fiecare firişor de praf. La fel este şi pentru cămara sufletului nostru. Ordinea nu este: întâi să te pocăieşti şi apoi să vezi lumina lui Hristos, căci numai când intră lumina Lui în viaţa noastră începem cu adevărat să ne înţelegem păcatul. „Pocăinţa, spune Sfântul Ioan de Kronstadt, (1829-1908) înseamnă să ştii că există o minciună în inima ta“; dar nu poţi sesiza prezenţa minciunii fără să ai deja un simţ al adevărului. Reluând cuvintele lui E. I. Watkin, „Păcatul ş...ţ este umbra aruncată de lumina lui Dumnezeu atunci când este primită de o voinţă ataşată de orice se opune luminării sufletului. Aşadar, cunoaşterea lui Dumnezeu face să se nască în noi simţământul păcatului şi nu invers.“, cum spunea Avva Matoi: „cu cât se apropie omul de Dumnezeu, cu atât se vede pe sine mai păcătos“. Părinţii pustiei găseau că nimeni nu ilustrează mai bine această lege duhovnicească decât profetul Isaia (6, 1-5), care începe prin a-L vedea pe Domnul pe tronul Său şi a-i auzi pe serafimi cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt“ şi abia apoi, după această viziune, exclamă: „Vai mie! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate.“ Primeşte iertarea cine crede în iertare Iată aşadar, care este începutul pocăinţei: vederea frumuseţii, iar nu a urâţeniei. Conştientizarea slavei lui Dumnezeu, iar nu a propriei mizerii. „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia“ (Mat. 5, 5) ne arată că pocăinţa nu înseamnă numai plânsul pentru păcatele noastre, ci şi „mângâierea“ sau întărirea pe care o primim de la certitudinea iertării dumnezeieşti. „Marea inteligenţă“ sau „înnoirea minţii“, care definesc pocăinţa, constau în a recunoaşte că lumina străluceşte în întuneric şi că întunericul n-o poate cuprinde. A te pocăi înseamnă, cu alte cuvinte, să recunoşti că există bine şi rău, iubire şi ură şi să afirmi că binele este mai puternic decât răul, să crezi în biruinţa finală a iubirii. Se mântuieşte cel care acceptă minunea că Dumnezeu are cu adevărat puterea de a-i ierta păcatele. Şi, în măsura în care acceptă această minune, trecutul îşi pierde caracterul ireversibil şi încetează de a mai fi o greutate intolerabilă. Iertarea dumnezeiască rupe lanţul cauză-efect şi desface nodurile pe care omul le are în inimă şi nu şi le poate dezlega singur. Sunt mulţi cei care, întristaţi de faptele lor trecute, îşi spun cu disperare: „Nu-mi pot ierta ce am făcut“. Incapabili să se ierte, nu pot nici să creadă în iertarea lui Dumnezeu sau a altor oameni. Aceştia, în ciuda intensităţii angoasei, n-au început încă pocăinţa. N-au ajuns încă la „marea inteligenţă“ prin care omul ştie că iubirea este biruitoare. N-au trecut încă prin această „înnoire a minţii“ care poate să spună: sunt primit de Dumnezeu. Nu mi se cere decât să primesc faptul de a fi primit. Iată toată esenţa pocăinţei. (Kallistos Ware, „Împărăţia lăuntrică“, Ed. Cristiana, Bucureşti, 1999)