Interdisciplinaritatea: avantaje şi limite

Zilele trecute a avut loc la Bucureşti Congresul panortodox „Dialogul dintre Ştiinţă şi Religie“. Tematica de mare actualitate captează atenţia tuturor. Ştiinţele exacte care au ceva mai multe de spus în cadrul acestui dialog sunt fizica, chimia, biologia. De biologie ţine controversata problemă a originii omului, cu consecinţe asupra multor aspecte, printre care cele privind comportamentul, dar şi finalitatea actelor umane. Tot de biologie ţin preocupările ţinând de bioetică; fizica şi chimia studiază materia în care găsim raţiunile divine. Matematica nu explică lumea, dar găseşte structuri şi modele fenomenelor; oferă un mod de a gândi şi nu o explicaţie care ţine de cauzalitate.

Interdisciplinaritatea, foarte la modă astăzi, poate fi privită pe verticală (de exemplu Ştiinţă-religie, domenii care se află pe trepte diferite de cunoaştere, cu metode şi obiecte de studiu diferite), dar şi pe orizontală (între discipline care, prin împrumutarea metodelor de cercetare şi a modurilor de a privi, se îmbogăţesc reciproc). Ar fi interesant de analizat care sunt avantajele şi limitele interdisciplinarităţii pe orizontală şi abia apoi să fie mutată discuţia pe o verticală a cunoaşterii, unde nu sunt suficiente metodele de studiu folosite în abordarea de care tocmai am vorbit. O anumită erudiţie nu este suficientă, şi omul capabil de a aborda pe o verticală a spiritului lucrurile trebuie să se dezvolte din toate punctele de vedere ca om şi să accepte cunoaşterea în cruce, cea capabilă de a uni moduri complementare de cunoaştere. În ceea ce priveşte desfiinţarea unor graniţe între ştiinţele exacte, mă voi referi acum la matematica modernă ce are numeroase aplicaţii în biologie (statistica), în economie, ştiinţe sociale, domeniul militar (teoria jocurilor ce studiază probleme de strategie). Obiectivul meu este de a privi din unghiul acesta avantajele şi limitele interdisciplinarităţii. Teoria jocurilor este un subdomeniu al matematicii abordat destul de puţin în ţara noastră, dar foarte important prin aria mare de aplicabilitate. Importanţa ei a fost dovedită de acordarea premiului Nobel pentru Ştiinţe economice, în 1972, matematicianului K. Arrow, în 1983 lui G. Debreu, în 1994 matematicienilor John Nash, John Harsanyi şi Reinhard Selten, iar în 2005 lui Robert J. Aumann şi Thomas C. Schelling, pentru aplicarea teoriei jocurilor în economie. În toate modelele teoretice ale teoriei jocurilor entitatea de bază este jucătorul. Un jucător poate fi interpretat ca un individ sau ca un grup de indivizi care iau o decizie. De îndată ce definim mulţimea jucătorilor, distingem între două tipuri de modele: necooperative (când se ia în considerare mulţimea jucătorilor individuali) şi cooperative (când luăm în considerare mulţimea acţiunilor grupului de jucători). Încă din anii â50, J. Nash a clarificat distincţia dintre jocurile cooperative şi necooperative; el a recunoscut că echilibrul poate fi optimal şi în jocurile cooperative şi a sugerat abordarea teoriei jocurilor cooperative reducându-le la o formă necooperativă. Teoria jocurilor a fost adusă în centrul atenţiei în 1944, odată cu publicaţia lui J. Von Newmann şi O. Morgenstern „Teoria jocurilor şi comportamentul economic“. Aceşti autori au inclus teoria jocurilor în domeniul economic aducând un nou mod de a privi procesele competitive, prin intermediul interacţiunii strategice între agenţii economici. Deşi această monografie a fost privită cu interes, a urmat o perioadă în care teoria jocurilor nu a avut o popularitate prea mare. În anii â50 a avut loc o revigorare din mai multe motive: dezvoltarea matematicilor financiare, lărgirea câmpului de aplicaţii (de exemplu domeniul militar), dezvoltarea teoriei echilibrului. De atunci, teoria jocurilor s-a dezvoltat din ce în ce mai mult şi importanţa ei creşte prin lărgirea domeniilor de aplicabilitate. În ţara noastră, teoria jocurilor este întrebuinţată de către lingvişti şi literaţi în roman poliţist, teatru. Voi exemplifica printr-un studiu al doamnei Pia Teodorescu-Brînzeu, profesor de literatură engleză la Universitatea din Timişoara, care aplică cibernetica şi matematica în studiul Renaşterii engleze. Ea a studiat, printre altele, problemele tragediei Othello de Shakespeare în termeni de concepte şi metodologie cibernetice. A plecat de la premiza că mulţi oameni de ştiinţă au avansat ideea că cibernetica poate oferi modele adecvate pentru organizările psiho-comportamentale ale omului. În piesa lui Shakespeare, Othello este văzut ca un sistem care interacţionează cu mediul reprezentat de Iago, Brabantio, Cassio, Emilia şi Desdemona. La început, în perfect echilibru datorat dragostei reale şi calităţilor de luptător, sistemul este prezentat cu intrări disturbatoare generate de Brabantio, Cassio şi Iago. Ordinea individuală, socială şi cosmică este distrusă de gelozie. De asemenea, sunt studiate strategiile lui Iago cu ajutorul grafurilor şi teoriei jocurilor. Avantajele pătrunderii teoriei jocurilor, cu modelele şi metodele proprii, în studiul unor fenomene ce ţin de social, literatură, economie, psihologie şi chiar religie ţin de o anumită ordine a fiecărui domeniu în parte. Matematica structurează şi încearcă să găsească legi, mizează pe o aşa-numită raţionalitate a jucătorilor. Limitele abordării ţin de lipsa unei transcendenţe, care nu poate fi gândită înăuntrul unui sistem decât folosind elementele din acest sistem. Totuşi, aspectele ce ţin de competiţie, de cooperare şi necooperare au ridicat probleme etice în disciplinele studiate şi, cel puţin la acest nivel (etic), există o deschidere în disciplinele care se vor solidare.