„Interesul superior al copilului este familia“

Un articol de: Larisa Iftime - 11 Mai 2010

"În sistem se află circa 44 mii de copii (adoptabili, n. r.), din care 21 mii în asistenţă maternală, iar 23 mii în centrele de plasament. Sunt copii care au familii. Acest lucru diferenţiază situaţia copiilor din România de cea a copiilor din alte ţări". "Decât să-i dau un ajutor bănesc unei familii, mai bine îi dau o masă caldă şi ştiu că mănâncă. Din păcate, în România, mai ales în zona rurală, în momentul când se primesc alocaţiile de stat, se plătesc datoriile la cârciumă". "Anul acesta vom iniţia un program naţional de ajutorare a familiilor pentru a adopta copii, iar Biserica va putea să joace un rol important în programul nostru". Interviu cu dl Bogdan Panait, secretar de stat, şeful Oficiului Român pentru Adopţii.

Domnule secretar de stat, aţi putea să ne faceţi un scurt istoric al adopţiilor din România? A fost vidul legislativ, la început, apoi, în etape diferite, lucrurile nu au evoluat atât de bine, încât s-a păstrat, la noi şi în străinătate, imaginea copiilor ignoraţi. În 1990, după Revoluţie, a existat un vid legislativ în ceea ce priveşte adopţiile. De acest lucru s-a profitat extrem de mult, în 1990, 1991, 1992. Şi cred că vă reamintiţi imagini de la Aeroportul Otopeni, când acesta era plin de familii cu copii, care plecau din România. O adopţie se obţinea foarte uşor atunci. Printr-o simplă declaraţie notarială, de multe ori, dată de către rude, nici măcar de către părinţi, un copil putea fi adoptat de străini. Şi, practic, atunci s-a pus problema reglementării sistemului. În 1992, a apărut o lege care reglementa sistemul, dar nu foarte bine. Această situaţie a intervenit şi pe fondul imaginilor sumbre cu copiii din centrele de plasament din România. Opinia publică, şi din ţară, şi din străinătate, a fost, într-un fel, păcălită de aceste imagini, care constituiau o justificare a adoptării a foarte multor copii din România, pe motiv că România nu le oferea condiţii adecvate de existenţă. A existat şi un scenariu, în parte, nereal, care nu numai că a funcţionat, dar s-a şi amplificat? N-aş putea spune că a existat chiar o strategie în acest sens, dar, practic, starea de lucruri s-a manifestat ca o strategie şi a indus o anumită mentalitate, imagine şi atitudine despre copiii din România. Pe de o parte, acest fapt arăta situaţia dramatică din sistem, aeroportul plin de copii care plecau din ţară. Pe de altă parte, legislaţia care a apărut după 1990 nu reglementa foarte bine monitorizarea copiilor, după ce aceştia plecau din ţară. Abia prin 1993 lucrurile au început să fie cât de cât coordonate, a început să se schimbe imaginea, dar sistemul era destul de firav şi au apărut multe abuzuri. Mai ales, veneau familii de străini la noi şi-şi găseau ele singure copii, ceea ce este contrar tuturor normelor. Erau familii care mergeau la tribunale şi, acolo, imediat, se făcea adopţia. Şi aici a fost implicată partea judecătorească, în 1993-1994, complet nespecializată în acest sens. Sau copiii erau introduşi în sistem, de comun acord cu autorităţile şi cu părinţii, ca, după aceea, în 1994, 1995, 1996, 1997, să poată fi adoptaţi. În 1997, apare o legislaţie nouă, Ordonanţele nr. 25 şi 26, care clarificau mai bine etapele adopţiei, e adevărat. Dar este şi momentul în care în adopţie intervin foarte mult organizaţiile neguvernamentale. Autorităţile centrale din lume, din Uniunea Europeană, din SUA, acreditau organizaţii neguvernamentale care aveau aici un omolog şi lucrau astfel. Ele erau conduse de avocaţi, de oameni din lumea magistraţilor. Şi au apărut şi aici abuzuri. Cu toate reglementările care s-au făcut atunci, abuzurile s-au produs. Au apărut fel de fel de cazuri în presă, cum că au plecat copii din ţară sub o altă identitate, şi multe alte lucruri necorecte. Din păcate, mass-media a arătat doar lucrurile negative, căci, fără îndoială, au existat şi lucruri pozitive. În paralel, însă, cu această legislaţie nouă, a început şi reorganizarea centrelor de plasament. Acele centre uriaşe de câte şase sute de copii au început să se desfiinţeze şi să se transforme în centre de plasament de tip familial, iar această situaţie a continuat. Practic, un lucru foarte important, în 1997 a început descen-tralizarea sistemului. Asistenţa socială a copilului, care era împărţită la mai multe ministere, a trecut, încet-încet, la autorităţile locale. S-au format direcţiile de protecţie socială şi protecţie a copilului, care sunt instituţii cu personalitate juridică, înfiinţate şi finanţate de către autorităţile judeţene. Prin 2000 a fost şi o presiune din partea Angliei, mai ales din parte baronesei Nicholson, de a se restricţiona adopţiile internaţionale din România. Din acel moment, după ce s-au făcut câteva dezvăluiri şocante despre banii care circulau în acest sistem, adopţiile internaţionale au fost stopate. Ceea ce pot să vă spun este că, dacă atunci un cetăţean străin dorea să adopte un copil din România - şi despre asta s-a vorbit foarte puţin în mass-media românească -, se ducea la o organizaţie neguvernamentală acreditată. Acolo putea alege: Rusia, Vietnam, China, România... Dacă alegea România, i se spunea: te costă 50 mii de dolari. E un comision care se ia pentru diverse cheltuieli, nu trebuie neapărat să fie văzută ca o vânzare. Convenţia de la Haga privind adopţia este de acord cu acest comision. Însă, mai mult de trei sferturi din acest comision rămânea în statul respectiv. Imaginea care s-a creat în acea perioadă era dată de faptul că România era singura ţară în care se făcea acest lucru. Pe de altă parte, s-au creat nişte filiere, care mai există şi astăzi. De exemplu, copiii mai sunt şi astăzi reţinuţi în maternităţi, tocmai în ideea de a putea fi vizitaţi de părinţi. E adevărat, în 2001, s-a sistat adopţia, s-a introdus, printr-o ordonanţă de urgenţă, un moratoriu privind sistarea adopţiei internaţionale. Însă, acest moratoriu a fost doar pe hârtie, căci, cu aprobarea guvernului de atunci, practic au existat vreo alte 7 memorandumuri, prin care s-au adoptat circa vreo 1.200 de copii. Lucrurile au fost destul de urâte, pentru că, pe câteva memorandumuri, motivaţia adopţiei era activitatea de lobby. S-au încălcat foarte mult drepturile copilului atunci. În 2004 apare un nou pachet de legi prin care adopţia este cu adevărat sistată şi, prin acel pachet, se desparte asistenţa socială, protecţia copilului de adopţie. Se înfiinţează două instituţii cu atribuţiuni diferite. Aşa a luat fiinţă Oficiul Român pentru Adopţii, la 1 ianuarie 2005. Există şi astăzi două viziuni privind adopţiile, una americană şi alta europeană. Europenii susţin să nu se meargă prea mult pe ideea adopţiilor internaţionale, copilul să fie adoptat doar în interiorul ţării. Numai în mediul lui cultural el se poate dezvolta cel mai bine. Iar americanii au o poziţie exact inversă. Recent, au apărut informaţii în presă că dna Clinton face presiuni pentru reluarea adopţiei internaţionale în România. Americanii au adoptat inclusiv copii cu dizabilităţi, cu handicap sever, copii care, în România, n-aveau nici o şansă. Pe de altă parte - şi e un lucru foarte important -, în Statele Unite există şi în momentul de faţă copii români, plecaţi acolo la tratament, cu acceptul părinţilor, ţinuţi de familii americane, care au un statut incert pentru că, neavând o filiaţie cu familia respectivă, ei nu pot fi trecuţi în sistemul lor de asigurări sociale. Acest lucru se întâmplă şi în Franţa. Şi acolo sunt câteva sute de copii în aceeaşi situaţie. În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, lucrurile sunt împărţite. Unele state sunt pentru adopţiile internaţionale, altele, nu. Ceea ce vă pot spune este că majoritatea statelor permit adopţiile internaţionale, dar există o împărţire ce n-ar trebui să fie, după părerea mea, menţionată ca politică - statul donator şi statul primitor. Statele cu o natalitate foarte scăzută sunt state primitoare, deşi şi ele au copii în sistemul de protecţie. Pe de altă parte, şi procesul de adopţie durează foarte mult. În Marea Britanie, în Scoţia, un copil se adoptă în timp de 4-5 ani de zile. Atât durează o adopţie. Pe de altă parte, Ungaria, Bulgaria, Ţările Baltice, Cehia permit adopţiile internaţionale. Sunt circa 44 mii de copii adoptabili Ce aduc nou modificările propuse recent la legea adopţiilor? Modificările se află în stadiul de avizare la minister, pentru a fi supuse în dezbaterea din Guvern. În primul rând, am mers pe ideea declarării unui număr mai mare de copii adoptabili. În sistem se află circa 44 mii de copii, din care 21 mii în asistenţă maternală, iar 23 mii în centrele de plasament. Sunt copii care au familii. Acest lucru diferenţiază situaţia copiilor din România de cea a copiilor din alte ţări. Dar, foarte mulţi dintre aceşti copii de la noi sunt abandonaţi de familii. Declararea adoptabilităţii unui copil se face de către instanţă. Pe de altă parte, există date potrivit cărora, chiar din primele zile de viaţă, copiii dezvoltă legături puternice cu persoana care-i este sau îi devine mamă. Dacă nu se întâmplă sau dacă el se leagă de mai multe persoane, apar probleme de ordin psihic, care se manifestă după vârsta de 20 de ani. Există studii ştiinţifice care demonstrează acest lucru. Atunci, am încercat să mergem pe alte soluţii, ca să putem declara un copil cât mai repede adoptabil. Dacă, în momentul de faţă, nu poţi adopta un copil sub vârsta de un an din cauza demersurilor, am găsit soluţia de a putea adopta un copil când familia acestuia nu este identificată, la circa 45 de zile după obţinerea certificatului de naştere. Sunt câteva categorii de copii care pot fi adoptaţi în primele şase luni de viaţă. Astfel, a trebuit să introducem un aspect care este şi în legislaţia altor ţări (nu ne-am inspirat de la ei, am ajuns aici pentru că era o necesitate), anume, orice copil care stă mai mult de doi ani în sistem este declarat adoptabil. Dacă în doi ani de zile nu găsim o soluţie definitivă pentru el, ne bazăm pe Convenţia privind drepturile copilului de la Haga, care spune că fiecare copil are dreptul la o familie. Interesul superior al copilului este familia. El trebuie să crească într-o familie. În momentul de faţă, sunt de două ori şi jumătate mai multe cereri din partea românilor care vor să adopte copii adoptabili. În ce măsură legislaţia îi avantajează pe românii care vor să adopte copii? Modificarea de lege se referă mai mult la adopţiile interne. Sunt vreo două mii şi ceva de astfel de cereri. Am subliniat faptul că orice cetăţean român are dreptul să adopte un copil, chiar dacă are rezidenţa în alt stat. Primim foarte multe cereri de la români care spun: eu sunt rezident în Spania şi vreau să adopt un copil din România sau: sunt cetăţean român căsătorit cu un cetăţean străin şi vreau să adopt un copil din România. Statul român şi-a luat măsuri să nu plece copiii din ţară? Ne aflăm într-un moment când rata natalităţii este în scădere. Poate, dacă s-ar crea servicii care să ţină copiii cât mai aproape de familie, situaţia s-ar îmbunătăţi. Politicile sociale, din păcate, nu sunt nici prioritare, nici nu sunt cunoscute de către autorităţile locale de la noi. Adică, decât să-i dau un ajutor bănesc unei familii, mai bine îi dau o masă caldă şi ştiu că mănâncă. Din păcate, în România, mai ales în zona rurală, în momentul când se primesc alocaţiile de stat, se plătesc datoriile la cârciumă. Foarte multe familii din România trăiesc datorită alocaţiilor de stat ale copiilor. Iar copiii nu câştigă nimic din asta. Aici trebuie să venim cu o politică prin care să ştim că acei bani se duc în folosul copilului. Românii le ascund copiilor adoptaţi acest lucru Lucraţi în domeniu de 20 de ani, credeţi că România are specialişti bine formaţi, cu experienţă în domeniul asistenţei copilului? Fără să exagerez cu nimic, cred că România are foarte buni specialişti în acest domeniu. Dovadă este că avem specialişti la UNICEF, la alte agenţii internaţionale de renume, care oferă consiliere altor ţări în materie de asistenţă a copilului. Noi am consiliat Bulgaria. Ei n-au avut asistenţi maternali până nu le-am oferit noi consiliere. Pe de altă parte, există şi cealaltă latură. În sistemul de asistenţă lucrează în jur de vreo 60 mii de oameni. Din păcate, o mare parte din ei nu au pregătirea necesară să facă acest lucru. Unii au fost angajaţi fără nici un fel de cursuri de pregătire. Noi am avut o politică de înfiinţare a unor centre de pregătire a personalului, în 2005. Din păcate, în 2007, când am plecat de la Autoritatea Naţională, ea a fost sistată. Aceşti oameni trebuie şcoliţi măcar o dată pe an, într-un curs, ca să facă faţă cerinţelor. Sigur, e o altă problemă faptul că, din cei 60 mii de angajaţi în domeniul asistenţei sociale, doar vreo mie şi ceva sunt asistenţi sociali cu studii. Calitatea personalului este slabă. Ce fel de abuzuri au existat în acţiunile de adopţie? Aşa cum a reieşit din diverse rapoarte din ţară sau din străinătate? Există cazuri de copii care să fi căzut victime diferitelor reţele de trafic de persoane? De când lucrez în sistem, nu a fost confirmat nici un caz care copilul a devenit victimă. Dar nu neg că nu ar fi existat. Pe de altă parte, vreau să vă spun că, în momentul când am venit la conducerea acestei instituţii, am iniţiat o acţiune de reorganizare a arhivei. Practic, din 1997, în ea nu s-a mai umblat. Arhiva nu este încă completă, am început să o completăm şi, la arhiva din 1991, spre exemplu, avem foarte puţine documente. Vrem să o refacem, cu direcţiile judeţene, cu tribunalele. Acum este un curent în Europa care dă o mare atenţie familiei naturale, în baza acestui principiu, al Convenţiei ONU privind dreptul la identitate. Copiii care au fost adoptaţi vor să-şi găsească familiile naturale. Şi trebuie să subliniez aici că, în România, familiile care adoptă copii nu le spun acestora că sunt adoptaţi. Românii le ascund copiilor adoptaţi acest lucru. Asta este periculos pentru că, mai târziu, poate să ducă la mari probleme în relaţiile cu părinţii. Noi recomandăm, iarăşi, prin noua lege, chiar îi obligăm pe părinţii care adoptă să facă acest lucru, să le spună copiilor la vârste potrivite că au fost adoptaţi. Vin acum copii care au fost adoptaţi prin anii â90, ca să-şi cunoască părinţii biologici. Enumeraţi câteva practici de eludare a legii adopţiei, care mai persistă. Sunt minore, spre exemplu, care nasc un copil şi-l lasă în maternitate. Atunci apare aşa-zisul partener care este, de fapt, căsătorit, dar recunoaşte copilul. Atunci, soţia lui adoptă copilul şi astfel procedura adopţiei se simplifică. Noi, însă, avem mari suspiciuni asupra acestor "tătici" şi am introdus testul ADN, care stabileşte clar dacă cel care declară că este tatăl copilului este el cu adevărat sau nu. Există şi copii greu adoptabili? Da, sunt copiii cu dizabilităţi, cu handicapuri severe sau copiii de romi... Mai sunt şi fraţii care se adoptă foarte greu, pentru că, de regulă, trebuie adoptaţi de aceiaşi părinţi. Apoi, sunt copiii mari. Românii adoptă foarte greu copiii de peste 5 ani. În general, adoptă copii de aproximativ 3 ani. În alte ţări nu există acest lucru. Abia acum Consiliul Europei doreşte să pună bazele unei legislaţii unice de adopţie. Un alt lucru pe care trebuie să-l menţionez este faptul că, dacă în Occident adopţia o face o familie care are şase copii, la noi adopţia o fac familiile care nu pot să aibă copii. Cei care mai au copii şi adoptă, la noi, sunt o excepţie. De regulă, o fac cei care nu au copii. ▲ "Biserica va juca un rol important în programul nostru" Unde se fac cele mai mari presiuni pentru adopţie? Presiunea cea mai mare se face în maternitate. Atunci când apare o gravidă care nu este sigură dacă vrea să ţină sau nu copilul, ea poate renunţa la copil sub presiunea cadrelor medicale de la spital. Din păcate, cadrele medicale nu anunţă autorităţile locale, asistentul social, ca să poarte un dialog. Şi legea prevede ca fiecare maternitate să aibă un asistent social, tocmai ca să intervină în asemenea cazuri. Acum câţiva ani, nici măcar o treime din maternităţile din România nu aveau o asemenea persoană. Cum e rezolvată problema abandonării copiilor în maternităţi? Oricând o tânără poate face acest lucru. Am dat un ordin, la un moment dat, ca, atunci când există o gravidă cu risc de abandon, să fie imediat consiliată, iar cazul ei să fie luat în evidenţă. Potrivit practicii din România, acum gravidele care trebuie să nască şi se prezintă la spital şi nu-şi dau identitatea sunt fotografiate. Acolo unde se face acest lucru, rata abandonului este foarte redusă. Există mulţi copii pe stradă. De ce? Se ocupă cineva de ei? Da, e adevărat... Despre aceşti copii se poate vorbi în mod diferenţiat. Pe de altă parte, tribunalele ar trebui să acţioneze mai prompt, pentru că ei pun problema în modul următor: copilul de pe stradă este, fără îndoială, unul abuzat. Şi, de foarte multe ori, tribunalele cer fie să fie luate măsuri pentru copilul abuzat în cadrul familiei, fie cer să se dovedească de câte ori s-a găsit copilul pe stradă. Or, acest lucru este aberant, pentru că un abuz este un abuz, indiferent că e o dată sau de zece ori, şi trebuie sancţionat. Care ar fi proiectele de colaborare ale Oficiului Român pentru Adopţii cu Biserica? Anul acesta vom iniţia un program naţional de ajutorare a familiilor pentru a adopta copii. Din punctul meu de vedere, Biserica va putea să joace un rol important în programul nostru. După ce-l vom schiţa, vom discuta inclusiv cu Patriarhia Română, încât să fim sprijiniţi şi să fim parteneri în acest program. Pe de o parte, Biserica ar putea să ne ajute prin explicarea a ceea ce înseamnă adopţia şi a ceea ce presupune, după aceea, adopţia. Pe de altă parte, ar putea exista şi o colaborare pragmatică, între direcţiile de protecţie a copilului şi preoţi, care cunosc bine comunitatea.