Interogaţia esenţială

Omul de astăzi, parcă mai mult de cât oricând, s-a rătăcit de la vocaţia lui interogatoare, a pierdut sensul întrebării mântuitoare şi asceza uceniciei la porţile roditoare ale pustiei patericale unde, aşa cum amintea permanent mitropolitul Antonie Plămădeală, "cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească," sintagmă ce prelucra apoftegmatic scripturistica dilemă: "Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa de veci?" (Matei 19, 16)

În 1943 Mircea Eliade publica lucrarea "Insula lui Euthanasius", apariţie editorială ce reunea mai multe articole scrise în intervalul 1931-1939. Dimensiunea interogatoare a persoanei umane şi întrebarea corectă ca soluţie imediată la simptomele lumii aflată în convulsiile degradării sunt temele pe care Eliade le împrospăta în articolul "Un amănunt despre Parsifal." Spune Eliade că, în legenda lui Parsifal, există un eveniment de o importanţă deosebită şi profundă în legătură cu mariajul întrebare - răspuns. Regele Pescar, deţinătorul unui obiect preţios, a căzut într-o boală grea şi nimeni nu-l putea vindeca. Panaceul bolii regelui ar fi fost tocmai interogarea acestuia în legătură cu taina obiectului pe care îl proteja. Starea maladivă a regelui a atras după sine "sterilizarea întregii vieţi din jurul castelului unde agoniza misteriosul suveran. Apele nu mai curgeau în albiile lor, pomii nu mai înverzeau, pământul nu mai rodea, florile nu mai înfloreau... Zidurile se surpau lent, măcinate parcă de o putere nevăzută." Tot ţinutul devenise pustiu şi fără viaţă, iar cauza era un mister. Mulţi cavaleri l-au vizitat pe regele Pescar în această perioadă, dar nimeni nu-i adresa întrebarea salvatoare, "căci miraţi de părăsirea castelului şi de boala misterioasă a regelui au uitat să-i pună întrebarea necesară." Cel care a adus soluţionarea problemei a fost Parsifal prin "întrebarea justă, singura care putea fructifica." O singură întrebare absolut utilă, născută din nevoia urgentă de adevăr şi nu din mirare sau gesturi de politeţe, a readus firescul. Dominanta vieţii "omului după Decartes" (O. Paler), înfăşurat strâns în scutecele raţionalismului iluminist, a devenit dependenţa idolatră de creaţia din care a sacrificat taina, creaţie din care şi-a extras materna hrană culcuşit în pseudo-fericire, "îngropat în bunuri" (P. Evdokimov). Pervertită în sensul ei, vampirizată, desfigurată în consumul abuziv, sărăcită în taina proprie, omul a decretat criza, căci din programul modern al întrebărilor lipseşte interogaţia centrală: Dumnezeu. "Toată lumea vorbeşte de criză când o simte în buzunar. Nimeni nu vorbeşte de criză când o simte în suflet", remarca actriţa Oana Pellea. Când întrebările orizontale sună a fi "aramă şi chimval răsunător" în pustiul veacului omul se agită. "Răspunsurile s-au epuizat, nu şi întrebările." (Ernst Bloch) Creştinismul este spaţiul întrebărilor esenţiale care îşi primesc răspunsul eficient. În Mântuitorul Iisus Hristos sunt adunate sensurile şi raţiunile lumii şi ale omului. Numai raportată la Dumnezeu lumea îşi primeşte sensul ei. Terapia lumii şi a omului e terapie prin harul dumnezeiesc. Acest lucru l-a făcut pe părintele Galeriu să-i răspundă unei persoane care îl solicita pentru nişte răspunsuri lămuritoare: "Noi avem mai multe răspunsuri de câte întrebări aveţi voi." Un teolog român afirma că Dumnezeu a urâţit chipul lumii actuale, lăsând-o în criza actuală, pentru ca omul ce a idolatrizat-o să o vadă în propriile ei lipsuri şi să se reorienteze spre Creatorul ei.