„Întotdeauna am trăit în bună frăţietate cu fraţii noştri români“

Comunitatea ortodoxă ucraineană din România este organizată din punct de vedere religios într-un vicariat ortodox. Părintele Vicar Ioan Piţura, titularul acestui vicariat ortodox ucrainean din România, cu sediul la Sighetul Marmaţiei, a descris, la Televiziunea TRINITAS a Patriarhiei Române, structura administrativă a comunităţii ortodoxe ucrainene din România şi aspecte din viaţa religioasă a acestei comunităţi.

Vă rog să ne prezentaţi Vicariatul ortodox ucrainean din România. Ce reprezintă el ca structură şi în ce măsură se suprapune el peste ceea ce am putea numi comunitatea ortodoxă ucraineană din România? Vicariatul ortodox ucrainean din România are menirea de a coordona viaţa spirituală a credincioşilor ucraineni din România. Suntem organizaţi în acest vicariat, cu binecuvântarea şi cu aprobarea Sfântului Sinod, din anul 1990, iar din punct de vedere canonic suntem sub directa ascultare a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Jurisdicţional, suntem organizaţi într-un vicariat cu două protopopiate, unul cu sediul la Sighetul Marmaţiei, pentru credincioşii ortodocşi ucraineni din judeţul Maramureş, iar un alt protopopiat îl avem în oraşul Lugoj, care coordonează viaţa religioasă a credincioşilor din parohiile ucrainene din judeţele Timiş şi Caraş-Severin. La nivelul vicariatului nostru numărăm 52.000 de suflete de credincioşi ortodocşi ucraineni, cuprinşi în 32 de parohii. Avem de asemenea trei mănăstiri înfiinţate după Revoluţie, două mănăstiri de maici şi recenta mănăstire de călugări, care a primit binecuvântarea PF Părinte Patriarh Daniel. Maramureşul este populat de credincioşi ucraineni pentru că generaţii întregi ale înaintaşilor noştri şi noi ne-am născut pe teritoriul României. Fiind în apropiată vecinătate cu Ucraina de astăzi, de care ne desparte doar râul Tisa, parohiile şi satele noastre ucrainene sunt aşezate de-a lungul râului Tisa. În Banat numărul credincioşilor ortodocşi ucraineni au apărut pe harta acestui teritoriu atunci când ucrainenii de pe teritoriul Ucrainei au venit la munci forestiere în România. Astăzi, unde acum sunt satele Zorile, Copăcele, Cornuţel, Cornuţel de Banat, acum 100 de ani erau păduri. Acei oameni care au venit la defrişări şi diverse munci forestiere s-au mutat cu familii, au format sate şi au rămas băştinaşi ai acestor sate. Când au venit pe teritoriul României au adus cu ei familia lor, portul lor, tradiţia lor, credinţa lor şi aşa s-au împământenit pe teritoriul României. După anul 1970 au apărut sate noi ucrainene în Banat, sate care înainte erau populate de germani. Germanii s-au retras după revoluţie sau chiar, periodic, au plecat încă din anii â70, iar casele lor au fost cumpărate de ucrainenii veniţi din Maramureş, din satele noastre, care sunt sate de munte. Din aceste sate a fost un exod al unui număr mare de ucraineni, care au populat sate noi în ţinutul Banatului. Sfânta Liturghie în limba română şi în limba ucraineană Cum se desfăşoară viaţa religioasă în aceste sate? În aceste sate, bisericile sunt ale noastre, sunt biserici ucrainene, construite de credincioşii noştri ucraineni, după revoluţie, iar ritul este ortodox ucrainean cu calendarul pe stilul vechi. Acolo, în parohiile noastre ucrainene, unde satul este populat şi de fraţii noştri români, credincioşii români vin la bisericile noastre. De dragul de a fi împreună, de multe ori se întâmplă ca în aceste sate sărbătorile mari să se ţină de două ori. Preoţii de acolo au conştiinţa că sunt obligaţi să oficieze Sfânta Liturghie şi în limba română şi în limba ucraineană. Preotul predică, de asemenea, în ambele limbi, pentru a fi pe înţelesul tuturor. Slujba se ţine în limba ucraineană literară, dar sigur că la nivelul fiecărei zone există acele regionalisme care dau specificul comunităţii. De exemplu, în Maramureş, diferă limba de la un sat la altul, pentru că s-au împrumutat o serie de cuvinte din alte limbi. Cât de vii sunt legăturile comunităţii ucrainene din România, din Maramureş, cu Ucraina? Aceste legături spirituale există la nivelul parohiilor noastre. Avem parohii în care sunt invitaţi în fiecare an preoţi din Ucraina, iar preoţii noştri merg la hramurile bisericilor lor. Bineînţeles că pe teritoriul Ucrainei noi colaborăm cu preoţii care sunt sub ascultarea canonică a Bisericii Ortodoxe Ucrainene şi ne vizităm reciproc. „Ţinem foarte mult la tot ceea ce am primit ca zestre spirituală de la înaintaşii noştri“ Vorbiţi-ne despre relaţiile cu românii, în istoria comunităţii ucrainene, în ţara noastră. Întotdeauna relaţiile cu românii au fost bune. Dacă urmăriţi istoria României, nu veţi găsi în paginile ei conflicte create între etnicii ucraineni şi fraţii noştri români. Întotdeauna am trăit în bună frăţietate, în colaborare, în muncă şi în rugăciune. Cât priveşte păstrarea identităţii noastre ucrainene, trebuie să spun că în perioada vechiului regim Biserica a rămas singura unde, din amvonul ei, s-a vorbit în limba maternă. După desfiinţarea şcolilor noastre din anul 1963, la şcoală învăţam în limba română, acasă vorbeam în ucraineană, iar la biserică ne rugam în ucraineană. Acest fapt ne-a ajutat foarte mult, pentru că după revoluţie s-a trezit conştiinţa fiecăruia şi ne-am regăsit ca ucraineni. Care sunt cele mai importante tradiţii ale comunităţii ucrainene? Care sunt lucrurile la care ţineţi foarte mult ca şi comunitate? Ţinem foarte mult la tot ceea ce am primit zestre spirituală de la înaintaşii noştri. Ţinem foarte mult la anumite obiceiuri legate de sărbătorile mari. De exemplu, fiecare biserică îşi serbează într-un mod foarte înălţător hramul ei. Slujim în sobor, invităm preoţi români, iar în majoritatea cazurilor oficiem hramurile cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Române. Uneori invităm ierarhii de dincolo, din teritoriul Ucrainei. Toate acestea le facem spre zidirea sufletească a credincioşilor, pentru că se adună mii de oameni la hramurile noastre. În biserica noastră se practică cântarea omofonă. Toată suflarea, de la copilul cel mic, până la cel vârstnic, cântă Sfânta Liturghie. Păstrăm de asemenea tradiţia pe care am moştenit-o de la înaintaşii noştri, legată de sărbătorile de iarnă, de Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. În ajunul praznicului, toată lumea ajunează, nu se mănâncă. Seara se ia cina, constituită din nouă sau douăsprezece feluri. În seara de Crăciun colindă numai copiii, care sunt primiţi în casă şi ospătaţi şi chiar răsplătiţi cu un bănuţ. Se colindă până la 12 noaptea, când toată suflarea, copiii şi bătrânii, merg la biserică şi se oficiază Miezonoptica, continuându-se cu Utrenia, care se termină în jurul orei 3 dimineaţa. La final venim acasă, ne odihnim şi apoi în jurul orei 10:00 începe Sfânta Liturghie, la care participă tot satul. (Interviu realizat de arhid. Nicolae DIMA în cadrul emisiunii „Biserica Azi“, TRINITAS TV)