Între cenuşă şi praf

Recentul nor de cenuşă vulcanică, plecat în voiaj atmosferic pe deasupra "bătrânului continent", aduce în discuţie, din nou, calitatea aerului pe care îl respirăm. Problema nu este nouă, existând mărturii de veacuri asupra acestui fenomen.

Încă din secolul al XVII-lea, celebrul medic englez William Harvey s-a referit la poluarea atmosferei din Londra timpului său. A fost descris atunci "norul infernal şi respingător de cărbune" care stagnează deasupra oraşului menţionat. Referitor la poluarea atmosferică, se foloseşte adesea termenul de "smog". La origine, acest cuvânt făcea aluzie la prezenţa simultană a fumului ("smoke") şi a ceţii ("fog"), situaţie frecventă în Londra acelor timpuri, unde se întrebuinţa mult cărbune, atât în industrie, cât şi pentru încălzirea clădirilor. Cu timpul, noţiunea de "smog" s-a lărgit. Când, într-o dimineaţă de octombrie din anul 1542, exploratorul Juan Cabrillo arunca ancora în micul golf San Pedro, de pe coasta Californiei, a văzut clar, la orizont, culmile munţilor, dar nu şi poalele lor. El a povestit că fumul focurilor aprinse de către indieni se ridica la o înălţime de câteva sute de metri, apoi se întindea pe toată valea, fără a mai urca. De aceea, Cabrillo a denumit locul descoperit "Golful fumului", fără a bănui că fenomenul observat prevestea un viitor îngrijorător. Fenomenul descris este numit astăzi "inversie termică". Poluanţii atmosferici se acumulează sub formă de smog atunci când inversia termică se opune mişcării în sens vertical, pe care aerul o execută în mod normal. Se ştie că aerul este mai cald la sol şi mai rece la oarecare altitudine; formarea curenţilor ascendenţi, esenţiali pentru purificarea aerului, se explică prin această diferenţă de temperatură. În caz de inversie termică, dimpotrivă, un strat de aer cald se formează la o anumită altitudine, iar la sol se menţine un strat de aer rece. Îndată ce fenomenul de inversie termică apare într-o regiune puternic industrializată sau numai intens populată, poluanţii atmosferici locali nu mai pot circula, acumulându-se la sol. Un astfel de fenomen s-a produs în septembrie 1943, când oraşul Los Angeles a fost, pentru prima data, lipsit brusc de lumina zilei. O iritare puternică a ochilor şi a mucoasei respiratorii, precum şi o senzaţie de epuizare fizică au fost simptomele care au arătat populaţiei că smogul devenise un real pericol pentru sănătate. Dacă smogul de tip londonez se formează ziua sau noaptea, pe timp rece sau cu brumă şi inversia are loc la un nivel scăzut (100-120 de metri de la sol), durând mai multe zile, smogul de tip californian (smogul fotochimic) se formează, din contra, în miezul zilelor însorite şi foarte calde. Valul gros care întunecă frumosul cer albastru al Californiei rezultă din acţiunea luminii solare asupra anumitor hidrocarburi nesaturate şi a oxizilor de azot. Inversia are loc la o altitudine mult mai mare (800-1.200 de metri de la sol) şi este persistentă, fiind observată o mare parte a sezonului estival. Acest gen de smog a fost observat nu numai în Los Angeles, ci şi în San Franciso, San Diego, New Mexico, Detroit şi chiar la New York. A devenit un fapt obişnuit în toate oraşele civilizate să existe panouri care atenţionează asupra gradului de poluare atmosferică. Evident, ele nu sunt de mare folos dacă nu se iau şi măsurile necesare pentru reducerea poluării atmosferice, acolo unde acest lucru este posibil. Scăderea dramatică a activităţii industriilor poluante din România a avut un efect benefic asupra atmosferei, astfel că România a rămas ecranată doar de un nor mai mult sau mai puţin dens de praf. În aşteptarea următorului nor de cenuşă vulcanică, îmi reamintesc cum, în urmă cu câteva decenii, în Buffalo - USA, un oraş industrial, în care smogul era o prezenţă constantă şi în care am petrecut un an academic, soţia unui primar a făcut o gafă "electorală", declarând că "soţului meu îi place să vadă aerul pe care îl respiră". Primarul nu a mai fost reales.