Între libertate şi suferinţă

Unul dintre cel mai des întâlnite motive de îndoială cu privire la existenţa Divinităţii este legat de existenţa atât de pregnantă a suferinţei. Cum poate exista un Dumnezeu purtător de grijă când atât de des ne confruntăm cu suferinţa? De ce nu se pot oamenii bucura pretutindeni şi în toate timpurile de lumea înconjurătoare fără a cunoaşte durerea? Astfel de întrebări revin obsesiv ori de câte ori se încearcă o explicaţie raţională şi exhaustivă asupra originii şi sensului suferinţei.

În spatele acestor întrebări aparent inocente se ascunde însă, de cele mai multe ori, o consistentă doză de insinuare. În general, aceste dileme pornesc de la premisa că, dacă cel care întreabă ar dispune el însuşi de atotputernicie divină, atunci lumea ar fi fost creată de la început bună şi liberă de orice suferinţă. Cu alte cuvinte, o astfel de ipoteză ar suna în genul: „Dacă eu aş fi creat o lume, cu siguranţă că aceasta ar fi fost de la început cea mai bună posibilă“. Dincolo de orgoliul nemăsurat care flanchează o astfel de supoziţie, există un detaliu pe care cei mai mulţi dintre adepţii acestui gen de opinii îl trec cu vederea. Dumnezeu, de fapt, a creat o lume în care primii oameni nu erau nevoiţi să suporte nici un fel de suferinţă. Grădina Edenului era un paradis care s-ar fi putut înveşnici prin stăruinţa în bine a primilor oameni. Adam şi Eva nu erau predispuşi la nici un fel de suferinţă sau durere în momentul în care au fost aduşi la viaţă. Dar, aşa cum ne este cunoscut din primele capitole ale Genezei, cursul evenimentelor nu a fost cel mai fericit posibil. Primii oameni au încălcat legământul comuniunii cu Dumnezeu, iar aceasta s-a datorat tocmai faptului că au fost înzestraţi încă din prima zi de viaţă cu libertate. Pentru că au simţit că sunt liberi, Adam şi Eva n-au rezistat tentaţiei de a refuza paradisul oferit în dar de Dumnezeu. Ei au încercat, în schimb, ceva mai mult decât era posibil: să devină egali Divinităţii. În mod normal, o fiinţă nu poate fi simultan şi creatură şi Creator, dar este cunoscut faptul că libertatea nu alege întotdeauna variantele raţionale. Animată de impulsul impetuos al orgoliului, libertatea poate da naştere unor idei şi fapte surprinzătoare şi în total dezacord cu realitatea. Iar consecinţa imediată a acestei asocieri nefericite poartă numele de suferinţă. Ambiţia oamenilor de a imagina lumi mai bune decât cea în care trăim a fost o constantă de-a lungul istoriei. Şi dacă în trecut posibilităţile de manifestare a acestor tendinţe se limitau la zona literaturii, astăzi paleta de expresie este aproape nelimitată. În aproximativ un secol de cinematografie s-a ajuns la zeci de mii de producţii care abordează din unghiuri noi aceleaşi realităţi ale lumii care, în esenţă, nu sunt nici noi, nici surprinzătoare. Este semnificativ faptul că majoritatea covârşitoare a acestora au un final fericit, odihnitor şi plăcut pentru un public mult prea obişnuit cu lumea reală, în care happy-end-ul apare mult mai rar decât pe ecran. Mai surprinzătoare decât producţiile cinematografice, ficţiuni prin definiţie, sunt aşa-numitele reality-show-uri - spectacole de televiziune care pretind a prezenta realitatea frustă şi necosmetizată. Milioane de oameni migrează la ore fixe din orice parte a locuinţelor către micul ecran, în dorinţa de a surprinde gesturi, reacţii şi dialoguri presupus naturale şi neregizate. Discuţii interminabile între vecine sau colegi de birou cumpănesc spusele cutărui personaj aflat pe punctul de a primi vot de blam din partea telespectatorilor şi de a părăsi astfel emisiunea. Dileme nesfârşite apar cu privire la reacţiile subiecţilor atunci când vor fi nevoiţi să respecte anumite reguli impuse de cei care coordonează spectacolul. Probabil că tentaţia oamenilor de a-şi imagina variante ale lumii înconjurătoare şi eventual de a interveni în devenirea acestora se materializează cel mai pregnant în jocurile video, surprinzător evoluate în ultimii ani. Copii care încă nu au învăţat a-şi scrie numele vânează duşmani cu o dexteritate fantastică, ferm convinşi de nobleţea cauzei pentru care luptă. Monştri teribili cad la un loc seceraţi de măiestria cu care pruncul mânuieşte tastele, iar bucuria victoriei se consumă într-un nou joc lansat cu înfrigurare în speranţa unei victorii şi mai concludente. Într-o lume în care scenariile şi realitatea virtuală concurează cu succes evidenţa lumii în care trăim, libertatea rămâne o idee fragilă, direct dependentă de bunul plac al autorului de scenarii sau al împătimitului de play-station. O astfel de lume îşi desfăşoară cursul în ritmul predeterminat al opţiunilor selectate la începutul jocului, fără posibilitatea unor intervenţii ulterioare. Spre deosebire de lumile imaginare pe care le creăm, realitatea imediată stă, din fericire, sub semnul libertăţii primite în dar din partea Creatorului. Ea nici nu constrânge spre îndeplinirea binelui, nici nu pedepseşte imediat greşelile săvârşite. Dar cine îi descifrează sensul câştigă puterea de a se bucura de roadele-i nebănuite şi mai ales de a înfrânge suferinţa.