Între logica puterii şi a slujirii

Mândria ne împinge discret spre arătata slavă deşartă de care nu scăpăm prea uşor. Această buruiană incomodă - mândria - odrăsleşte întru multă bogăţie florile slavei deşarte pe care cei mai mulţi dintre noi o întâlnim în toate mediile în care umblă şi lucrează oamenii.

Care dintre noi n-a fost cuprins măcar o dată de această urâciune? Chiar şi la noi, atunci când ne facem că am avea ceva evlavie, deja răbufneşte spurcata de slavă deşartă. Când observăm această stare la alţii, agăţată ca scaiul de oaie, ne apucăm de cârtire şi judecată. Semn vădit că şi pe la noi se află o astfel de lepră care macină bruma de bună-cuviinţă pe care ar trebui să o avem din belşug. Iată că şi la Iisus vin cei doi fii ai lui Zevedei: Iacob şi Ioan. Şi ce credeţi că au cerut? „«Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine». Iar El le-a zis: «Ce voiţi să vă fac?». Iar ei au zis: «Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta întru slava Ta»“ (Marcu 10, 35-37). Gândurile lor de ucenici răsfăţaţi şi încrezuţi că au pe Iisus de partea lor le-au dat ghes să-şi arate măsura gândirii lor. Nici o mirare să nu ne cuprindă. Din vremi bătrâne avem mărturia că Lucifer a îndrăznit şi mai mult atunci când a zis: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului Celui puternic voi pune jilţul meu!… Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea Celui Preaînalt voi fi“ (Isaia 14, 13-14). În clipa aceea fulgerele lui Dumnezeu s-au arătat pe cer şi au lovit trufia Satanei. Proorocul Isaia a zis plin de uimire: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!“ (Isaia 14, 12). Acelaşi duh a ispitit şi pe ucenicii Domnului, cum ne ispiteşte şi pe noi, din când în când, vrăjmaşul diavol. Ca unor copii neştiutori, Iisus le zice: „Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi bea paharul pe care Îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?“ (Marcu 10, 38), iar ei au zis, fără ezitare: „Putem!“. Glasul lui Iisus s-a auzit de îndată: „Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Mă botez vă veţi boteza“ (Marcu 10, 39). Nu peste multă vreme, Iacob a fost ucis de Irod, iar Ioan a fost surghiunit în Patmos de împăratul Domeţian al Romei. Aşa au băut paharul suferinţei pentru Iisus şi Evanghelia Sa, „dar a şedea de-a dreapta Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit“ (Marcu 10, 40). Răspunsul lui Iisus avea să liniştească pe cei doi ucenici care au îndrăznit, şi pe noi care citim şi auzim. Dacă cei doi, Iacob şi Ioan, au fost ispitiţi de slavă deşartă, pe cei zece avea să-i apuce ispita mâniei: „Auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacob şi pe Ioan!“ (Marcu 10, 41). „Cine vrea să fie mai mare între voi să fie slujitor al vostru“ În iubirea Sa părintească, Iisus dorea să fie şi ei câştigaţi. Astfel, le zise: „Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mari ai lor le stăpânesc. Dar între noi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mai mare între voi să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă“ (Marcu 10, 42-44). Este de la sine înţeles că Iisus a dorit să-i salveze pe cei doisprezece ucenici ai Săi - pe cei doi de la mândrie, iar pe ceilalţi zece, de la mânie. Sufletul lui Iisus s-a întristat! Mai târziu, la Cina cea de Taină, Iisus avea să le dea lor, şi nouă, de bună seamă, cel mai strălucit exemplu de umilinţă: „Voi Mă numiţi pe Mine Domn şi Învăţător, şi bine ziceţi, că sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, V-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi“ (Ioan 13, 13-15). Dacă ucenicii lui Iisus au înţeles să gândească şi să lucreze cu logica puterii şi a mâniei, Iisus Domnul le îmbie logica umilinţei şi a slujirii! Despre această logică omenească a puterii şi a mâniei ar fi multe de spus şi şi multe care ar trebui să le priceapă orice minte omenească ce stă în perimetrul bunei-cuviinţe. Aceste două odrasle ale mândriei nu se pot tămădui decât în cazanul încins al pocăinţei adevărate, lacrimile fiind apa de leac ce ajută la fierberea puterii şi a mâniei, apa de la spălarea picioarelor ucenicilor potolind gărgăunii slavei deşarte care ne tulbură viaţa în fiecare ceas şi zi. Maria Egipteanca, exemplul ideal de pocăinţă În şcoala cea mai înaltă a lumii dintotdeauna, Şcoala Pocăinţei, trebuie să ne aflăm cu toţii pentru a ajunge la bucuria izbânzilor duhovniceşti. Exemplul tipic îl avem mai ales în drumul pocăinţei pe care l-a făcut celebra păcătoasă Maria Egipteanca. După 17 ani de trai spurcat în cele mai grave manifestări ale desfrânării, au trebuit 47 de ani de sinceră şi curată pocăinţă. Prin post şi rugăciune a ajuns să pună o punte de pe pământ către Dumnezeu. Ea a auzit adesea şoapta lui Iisus la ureche: „Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă! Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi!“ (Matei 9, 13). Aşa s-a înţeles de-a pururi că, oricât ar fi de păcătos un om, nevoinţele întru post şi rugăciune şi voinţa de a nu mai păcătui îl ridică mai presus de iertarea păcatelor. Maria Egipteanca este unul dintre exemplele pilduitoare în acest sens. Ea va fi proslăvită de Dumnezeu cu nimbul sfinţeniei. Va rămâne pentru noi exemplul ideal de pocăinţă, de lacrimi fierbinţi, de nădejde, de post, de iubire vie pentru Dumnezeu. Maria Egipteanca poate fi numită dascălul nostru duhovnicesc în această lume plină de urâciunea păcatelor şi de tot felul de scăderi! Iisus Domnul ne cheamă la Sine pe toţi! El ne doreşte recuperaţi din viiturile păcătoase ale lumii! El Şi-a dat sângele Său preţ de răscumpărare pentru noi toţi! Noi suntem ai Lui pe veci! El ne dă demnitate de fii ai cerului! Să ne purtăm, aşadar, ca fiii iubiţi ai Părintelui iubirii, Care ne aşteaptă în împărăţia Luminii!