Între miraj şi realitate
În presă şi nu numai, Biserica, respectiv preoţii, şi banii apar din ce în ce mai mult prezentaţi împreună. Fie că vorbim de canale TV de ştiri, fie că avem de-a face cu abordări pamfletare sau cu exprimări tendenţioase din blogosferă, tema este tratată cu interes. Este observată sub toate aspectele ei şi analizată ca atare. Averea Bisericii, averea preoţilor, profitul net al ultimului an fiscal, investiţii, preţurile diferitelor slujbe, câştigurile provenite în urma sărbătorilor mari şi ale pelerinajelor, totul este propus opiniei publice în feluri şi cu scopuri asupra cărora nu ne vom opri aici. Exploatarea jurnalistică a temelor are, într-o oarecare măsură, efectul scontat, dând naştere unor semne de întrebare în mintea celor care frecventează biserica, mai ales în mintea celor tineri. Nu puţine sunt cazurile în care oamenii au, la vederea preoţilor sau la discutarea unor teme care ţin de Biserică şi de ierarhia bisericească, bine-cunoscutele reacţii de genul las´ că ştim noi...
Chestiunea este că Biserica, în calitatea Ei de prezenţă instituţională, contextualizată timpului, spaţiului şi societăţii de orice fel, se supune acestor reguli. Altfel spus, în Biserică se vorbeşte despre bani, fonduri şi colecte, pentru că Biserica trebuie să plătească facturile la curent şi apă, salariile preoţilor, cântăreţilor sau îngrijitorilor. Lucrarea socială, cantinele săracilor şi azilurile orfanilor nu rezistă numai cu rugăciune. La ora stabilită, pe masa acestor oameni trebuie să se afle o bucată de pâine, pe care nu o primeşti ducându-te la furnizor şi spunându-i Tatăl nostru sau povestindu-i vieţilor sfinţilor. Plăteşti, ai, nu plăteşti, la revedere. Când biserica din colţul străzii nu îşi plăteşte facturile, nimeni nu vine şi spune lasă, pe voi vă mai amânăm. De aceea, este imposibil şi total lipsit de realism să ne dorim o Biserică departe de toate aceste aspecte. Istoria şi realitatea Bisericii sunt, sau ar trebui să fie, istoria şi realitatea propriilor Ei credincioşi.
Prin urmare, banii sunt un instrument care poate şi trebuie să fie folosit cu rânduială. Precum cuţitul care poate curma viaţa cuiva sau poate tăia pâinea unui prânz în familie, la o sărbătoare de exemplu. Valorizarea instrumentelor, aici banii, ţine de noi şi de rânduiala căreia ne supunem. Cel puţin în Biserică, lumea nu trebuie să fie privită şi înţeleasă în cheia banilor. Este adesea jenant să vezi că primul instinct al omului care îl primeşte în casa lui pe preot este acela de a duce mâna la buzunar. Mai înainte de Bună ziua, mai înainte de orice discuţie. Sau că, odată plătită taxa pentru Botez ori Cununie, naşul, mirii sau socrii comandă lungimea sau decid asupra anumitor aspecte ale slujbei, având impresia că au tocmit lăutarii, cărora le pot cere să cânte dedicaţii. Responsabilitatea acestui act însă nu revine, aşa cum uneori ne place să credem, numai acelei persoane, ci în egală măsură şi slujitorilor Bisericii. Care sunt criteriile aprecierii activităţii unui slujitor bisericesc? În câte controale sau inspecţii primează şi se verifică grija pentru cele ale sufletului? Sub camuflajul corectitudinii şi disciplinei financiare, care adesea rezumă toată activitatea unui cleric, se pot ascunde carenţe comportamentale şi duhovniceşti care uneori nu mai pot fi corijate şi care distorsionează înţelegerea corectă a realităţii de către o comunitate. Pentru generaţii întregi şi mult mai grav decât banii.