Între poarta închisă și veșnicia lui Dumnezeu

Sfânta Evanghelie din Du­minica a 22-a după Rusalii ne înfățișează Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca 16, 19-31) rostită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

În această parabolă, de o profunzime cutremurătoare, se întâlnesc două lumi, două feluri de a trăi și două conștiințe, descoperindu-ni-se, dincolo de hotarul morții, două sălașuri veșnice. De o parte se află bogatul, îmbrăcat în porfiră și vizon, înconjurat de belșug, desfătându-se în fiecare zi în chip strălucit; iar de cealaltă parte Lazăr, săracul plin de bube, zăcând la poarta lui și dorind să se sature din cele ce cădeau de la masa îmbelșugată. Înăuntru prisoseau bucatele și veselia; afară, un om experimenta foamea și rănile. Între aceste două vieți nu se afla decât o poartă, dar, mai înaltă decât pragul ei, se ridica împietrirea unei inimi care nu se lăsa atinsă de durerea aproapelui.

Cei doi locuiau aproape unul de altul și totuși trăiau realităţi îndepărtate. Distanța dintre ei putea fi străbătută în câțiva pași, dacă mila ar fi găsit loc în sufletul celui îndestulat. Unul avea pâine din belșug, dar nu avea îndurare; celălalt nu avea nici hrana trebuincioasă unei zile, însă purta un nume pe care Dumnezeu nu l-a uitat.

Bogatul din Evanghelie și-a petrecut zilele în desfătare, dar a lăsat neîmplinit rostul lor cel mai adânc. Lazăr a cunoscut multă suferință, însă nu și-a pierdut locul în iubirea lui Dumnezeu. Cel dintâi s-a bucurat de bunurile pământului, rămânând sărac în cele duhovnicești; cel de-al doilea a îndurat lipsurile lumii, fără a fi fost părăsit de Domnul. Gravitatea căderii bogatului constă în nemilostivirea cu care a trecut pe lângă suferința aflată atât de aproape de el.

Iată însă și paradoxul cutremurător al Evangheliei: cel care părea privilegiat de toate împrejurările vieții ajunge în chinuri, iar cel uitat de oameni este primit în sânul lui Avraam. Dincolo de moarte, strălucirea veșmintelor nu mai poate ascunde sărăcia lăuntrică, după cum rănile trupului nu pot șterge demnitatea celui prețuit de Dumnezeu. Prin această răsturnare a judecăților omenești, Hristos ne descoperă că măsura pământească a succesului nu coincide cu măsura judecății dumnezeiești.

Mântuitorul nu ne spune numele bogatului, însă ni-l dezvăluie pe cel al săracului - Lazăr. Evanghelia ne deprinde cu o altă privire asupra omului, eliberată de fascinația puterii și de amăgirea strălucirii trecătoare. Dincolo de ceea ce atrage admirația lumii, Dumnezeu cunoaște taina fiecărei persoane, zbuciumul și nădejdea care mai pâlpâie, uneori abia întrezărită, sub cenușa încercărilor fiecărui suflet.

Bogatul avea o reședință somptu­oasă, haine de mare preț, mese îm­bel­șugate și oameni mereu la dis­po­ziția lui. Însă, în relatarea evanghelică, el rămâne fără nume. Între­gul fast care îi înconjura viața nu poate spune ce era în adâncul său.

Săracul pe care lumea îl vedea neînsemnat, lipsit de putere și vrednic cel mult de compătimire, este chemat pe nume: Lazăr. Provenit, prin forma grecească, din numele ebraic Eleazar, acesta poartă înțelesul unei mărturisiri: „Dumnezeu este ajutorul meu”. Omul căruia îi lipseau sprijinul și ocrotirea semenilor purta în însuși numele său nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. Cel pe lângă care se putea trece cu nepăsare era cunoscut de Domnul în unicitatea și demnitatea sa.

Omul uitat de oameni este pomenit de Dumnezeu. Celui căruia nu i se deschidea poarta casei bogatului i se deschide intrarea în odihna veșnică; cel care nu găsise un loc vrednic sub acoperișul palatului pământesc este primit în sânul lui Avraam.

Evanghelia nu ne insuflă prin aceasta ideea că orice om bogat este lipsit de nume înaintea lui Dumnezeu sau că orice om sărac do­bân­dește mântuirea numai prin lipsurile sale. Nici condamnarea bogăției în sine, nici idealizarea suferinței nu exprimă adevărul acestei învățături. Sărăcia nu mântuiește prin simpla ei exis­tență în viețile noastre, după cum averea nu osândește prin simpla ei deținere; hotărâtor este felul în care inima se așază înaintea Domnului și se deschide către aproapele.

Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest contrast, ne cheamă să ne eliberăm judecata de înșe­la­rea aparențelor: „Dacă este să spunem adevărul, nu e bogat cel ce are multe, ci cel ce n-are tre­buință de multe”.

Dintre învățăturile pildei, poarta bogatului are o însemnătate aparte. La hotarul ei, belșugul și lipsa se aflau atât de aproape, încât o simplă mână întinsă ar fi putut schimba suferința în recunoș­tință și singurătatea în comuniune. Acest prag, peste care se putea trece în câteva clipe, ajunge să descopere o înstrăinare adâncă: apropierea fizică nu înseamnă întotdeauna și apropierea dintre două inimi.

Lazăr zăcea chiar înaintea porților casei bogatului, suferinţa lui se învecina cu belșugul, foamea lui era la câțiva pași de masa plină de bunătăți, iar rănile sale stăteau în văzul celui care avea putința de a le îngriji. Trebuinţa lui nu necesita a fi căutată pe drumuri îndepărtate; era acolo, în prag, în așteptarea unei fărâme de bunătate.

Bogatul și-a ținut poarta închisă, a zăvorât-o prin nepăsare, prin obișnuința de a trece mai departe, printr-o împietrire care se așază pe nesimțite peste suflet. Suferința celuilalt, mereu văzută și niciodată alinată, poate ajunge să nu ne tulbure.

Există uși încuiate cu zăvoare și uși pe care egoismul le ține închise; există ziduri de piatră și ziduri ridicate, zi după zi, din nepăsare. Cele dintâi pot fi dărâmate cu unelte, în vreme ce împietrirea lăuntrică se risipește prin pocăință și iubire, prin lucrarea harului primit într-o inimă care voiește să se schimbe.

Lazăr poate fi omul care ne cere o pâine, dar și cel care așteaptă câteva clipe de atenție. Poate avea chipul bătrânului pentru care o vizită face casa mai puțin pustie, al bolnavului căruia un cuvânt de încurajare îi aduce putere, al copilului care caută ocrotire sau al celui căzut care are nevoie de o mână de ajutor.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne amintește că începutul milosteniei se află în bunăvoința inimii: „Pentru a face milostenie, nu avem nevoie de bani, ci de bunăvoință”.

Trupul lui Lazăr este plin de bube, în vreme ce bogatul se înveș­mântează în haine scumpe. Unul poartă la vedere urmele suferinței, celălalt își acoperă sărăcia lăuntrică sub strălucirea porfirei și a vizonului. Privirea grăbită a lumii s-ar opri, poate, cu admirație asupra celui îmbrăcat în veșminte scumpe și s-ar întoarce cu dispreț dinspre omul rănit. Dar cuvântul Mântuitorului ne cheamă să privim mai atenți acolo unde se descoperă adevărul inimii și unde frumusețea omului se măsoară prin puterea lui de a iubi.

Lazăr își poartă pe trup rănile, iar bogatul ascunde în suflet traume pe care nu voiește să le recunoască. Sărăcia celui dintâi se arată tuturor; sărăcirea lăuntrică a celui de-al doilea rămâne acoperită de bunăstare, dar se va descoperi în veșnicie...

Responsabilitatea celui care deține bunuri este subliniată într-o formulare atribuită Sfântului Vasile cel Mare: „Pâinea pe care o păs­trezi în hambarele tale apar­ține celui flămând; mantaua din cu­fărul tău aparține celui gol; aurul pe care l-ai scos din pământ apar­ține celui sărac”.

Mântuitorul nu spune despre bogat că ar fi furat, că ar fi ucis sau că și-ar fi adunat averea prin înșelăciune. Evanghelia nu îi atribuie asemenea fapte, iar noi nu avem dreptul să umplem tăcerea ei cu învinuiri nerostite.

Nu ni se spune nici că bogatul i-ar fi smuls pâinea din mâini lui Lazăr, ci că foamea săracului rămâne fără răspuns. Nu ni se arată că l-ar fi lovit, dar nici că s-ar fi aplecat asupra rănilor lui pentru a le alina. Nu aflăm că l-ar fi izgonit dinaintea porții, însă nici nu-l vedem primindu-l la masa sa. Astfel, lipsa unei agresiuni vădite nu poate acoperi absența milostivirii. Lazăr rămâne aproape de casa bogatului și atât de departe de grija lui, purtând în singurătate o sufe­rință pe care aproapele său ar fi putut să o ușureze.

Sfântul Apostol Iacov ne învață despre datoria creștinului: „Drept aceea, celui ce știe să facă bine și nu face, păcat are” (Iacov 4, 17).

Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că virtutea se împlinește prin iubirea arătată în fapte. Înfrânarea de la rău pregătește sufletul pentru săvârșirea binelui, iar milostenia este o lucrare de neînlocuit a vieții creștine.

În contrast cu bogatul, Lazăr nu rostește vreun cuvânt în întreaga relatare evanghelică. Evanghelistul nu așază pe buzele lui vorbe de revoltă, blesteme împotriva bogatului sau cereri de răzbunare. Suferința sa nu ne este în­fățișată ca un izvor de ură. El ră­mâne în tăcerea pildei cu trupul rănit și foamea nealinată, iar această prezență lipsită de cuvinte dobândește o putere tulburătoare. Înainte de orice înțeles adânc, Lazăr este un om care suferă și a cărui durere ar fi trebuit să trezească mila celui aflat atât de aproape.

Lazăr este icoana omului care, în mijlocul unei lumi nedrepte, se lasă în grija lui Dumnezeu.

Când moare, Lazăr este dus de îngeri în sânul lui Avraam. Cel rămas fără sprijin omenesc este purtat de slujitorii cerești; cel care nu găsise un loc la masa bogatului este primit în comuniunea Patriarhului Avraam. Sânul lui Avraam semnifică primirea, odihna și părtășia cu cei drepți. Suferința lui Lazăr nu mai ocupă întregul orizont al existenței sale: Evanghelia ni-l arată acum primit, ocrotit și mângâiat, în lumina unei comuniuni pe care nepăsarea oamenilor nu i-o mai poate răpi.

„Și a murit săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost înmormântat” (Luca 16, 22).

Evanghelia surprinde sfârșitul a două vieți pământești și ne descoperă începutul a două realități veșnice. Se încheie atât zilele petrecute în lipsuri, cât și cele risipite în desfătare. Glasurile ospățului au încetat, așteptarea de la poartă s-a sfârșit, iar dincolo de tot ceea ce părea statornic se deschide veșnicia. Pentru amândoi vine moartea; pentru amândoi se închide timpul în care puteau lucra pe pământ. Însă trecerea acestui hotar descoperă deosebirea dintre felurile în care și-au trăit viața.

Pe Lazăr l-au întâmpinat îngerii; pe bogat îl primește mormântul. Cel care zăcuse fără sprijin în lume este purtat acum în sânul lui Avraam, în odihna și în comuniunea drepților. Cel care se înconjurase de strălucire își încheie petrecerea pământească prin coborârea în mormânt, iar continuarea pildei ni-l arată suferind în chinuri. Contrastul ne cheamă să privim dincolo de ceea ce se vede: în timp ce oamenii pot urmări trupul numai până la locul îngropării, cuvântul lui Hristos ne descoperă că existența persoanei continuă și că parcursul vieții sale are o însemnătate veșnică.

Moartea îi aduce pe oameni la același hotar al neputinței pămân­tești. Înaintea ei, averea nu poate cumpăra o condiție mai bună, titlu­rile nu pot oferi scutire, iar podoabele exterioare nu pot înveșmânta sufletul. Se sfârșește vremea agonisirii și se destramă iluzia că avuțiile ne-ar putea face superiori aproapelui. Tot ceea ce am strâns rămâne în urmă, trecând în alte mâini...

Sfântul Apostol Pavel ne amin­tește că „noi toți trebuie să ne înfă­țișăm înaintea judecății lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Corinteni 5, 10).

Câtă vreme trăim, poarta inimii se poate deschide. Fiecare zi este o posibilitate de a alege viața. Fiecare întâlnire cu un om aflat în nevoie ne oferă prilejul de a pre­schimba credința în faptă, iar binele împlinit ne pregătește sufletul pentru întâlnirea cu Dumnezeu.

Dincolo de pragul morții, stările celor doi se despart, iar adevărul vieților lor se descoperă într-o lumină pe care strălucirea pământească o ținuse ascunsă privirilor. Lazăr se află în sânul lui Avraam, primit în odihnă și comuniune, în vreme ce bogatul este în iad, în chinuri.

Expresia „sânul lui Avraam” este o imagine biblică a odihnei, a cinstei și comuniunii cu patriarhul credinței. În lumea veche, a fi așe­zat la sânul cuiva arăta apropierea, intimitatea și bucuria unei primiri deosebite. În cuprinsul pildei, această imagine arată că omul care nu găsise loc la masa bogatului este primit în comuniunea celor drepți.

Cuvintele lui Avraam pecetluiesc gravitatea acestei descoperiri: între locul în care se află el și cel în care se află bogatul „s-a întărit prăpastie mare” (Luca 16, 26). Dar prăpastia era de fapt o despărțire care se adâncise încă din timpul vieții. Odinioară, între bogat și Lazăr se afla o poartă. Distanța putea fi străbătută, se putea întinde mâna, pâinea putea fi împărțită. Dincolo de moarte, prăpastia devine de netrecut. Apropierea pe care bogatul o refuzase în fiecare zi își descoperă acum întreaga însemnătate.

Se întâmplă ca dorința de a face bine să fie umbrită de amintirea unei dezamăgiri. Un om pe care l-am sprijinit nu ne-a mulțumit, al­tul a risipit ceea ce a primit, poate că altcineva ne-a răspuns cu nepăsare sau chiar cu asprime. Din asemenea experiențe se poate naște gândul că milostenia este zadarnică, că unii oameni nu merită ajutați și că ar fi mai înțelept să ne păstrăm avuțiile pentru noi. Durerea nerecunoștinței este reală, mai ales când am dăruit cu osteneală și cu inimă deschisă. Să nu contenim a oferi milostenia noastră înaintea lui Dumnezeu, pentru ca amărăciunea unei întâlniri să nu se preschimbe în neîncredere față de toți cei care ne cer sprijinul.

Nerecunoștința nu trebuie să devină zăvor al inimii noastre. O faptă bună rămâne cunoscută înaintea lui Dumnezeu chiar și atunci când omul care a primit-o o uită. În duhul învățăturii Sfântului Ioan Gură de Aur, răsplata binefacerii este legată de sinceritatea și de iubirea cu care dăruim; lipsa mulțumirii celui ajutat nu șterge valoarea darului oferit cu inimă curată.

Sfântul Ioan Gură de Aur așază milostenia între aspectele esen­țiale ale vieții creștine și arată că ea trebuie împlinită potrivit posi­bi­lităților fiecăruia. Bogăția aduce cu sine răspunderea de a sprijini și mai mult, pe măsura darurilor primite.

Să nu privim fără înțelepciune, să păzim demnitatea celui de lângă noi, neumilindu-l pentru sărăcia lui, să nu-l judecăm după haine ori după înfățișare și să nu confun­dăm absența bunurilor cu lipsa valorii sale. Un om poate avea mâinile goale și o mare frumusețe lăun­trică; poate purta veșminte modeste și o suferință despre care nu știm nimic. Privirea creștină se apropie cu respect de taina persoanei. Creștinul învață să recunoască un frate acolo unde logica lumii vede numai o condiție socială sau o nevoie incomodă.

Fiecare dintre noi este chemat să-și cerceteze propria poartă a inimii și a casei sale. Cine se află dincolo de ea? Pe cine nu l-am observat, deși era atât de aproape? Cui i-am amânat sprijinul? Pe cine l-am judecat fără să-i cunosc durerea? Și pentru cine aș putea face, chiar de astăzi, un bine concret? Întrebările acestea cer un răspuns viu: un pas către cel uitat, un ajutor oferit la vreme, un cuvânt care să repare ceea ce nepăsarea a rănit.

Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr propune o întrebare pe care nu o putem ocoli: ce facem cu viața pe care ne-a încre­dințat-o Dumnezeu? În ce prefacem zilele, puterile și darurile primite?

Bogatul a avut posibilitatea de a face binele, dar o lăsase neroditoare. Lazăr cunoscuse suferința, fără să fie uitat de Dumnezeu. Unul dispunea de felurite mijloace prin care putea aduce alinare, însă rămăsese închis în sine; celălalt, lipsit aproape de toate bunurile lumii, fusese primit în sânul lui Avraam. Pierzarea bogatului ține de lipsa iubirii, de nepăsarea cu care trecuse pe lângă o durere atât de apropiată. Iar primirea lui Lazăr ne descoperă mila lui Dumnezeu și nădejdea care trece dincolo de încercare: sărăcia nu este prin ea însăși mântuitoare, dar nici suferința nu are ultimul cuvânt asupra vieții omului.

Timpul este mărginit, dar fiecare zi oferă posibilitatea unei întoarceri, a unei împăcări, a unei fapte de iubire. Ceea ce astăzi avem în mâini poate deveni pâine pentru cel flămând, ocrotire pentru cel lipsit și sprijin pentru cel care nu se mai poate ridica singur. Astfel, darurile primite își împlinesc rostul în comuniune.

La capătul călătoriei noastre pământești, nu vom putea spune că am împlinit tot binele pe care ni l-am dorit. Vom avea înaintea con­științei neputințe, greșeli și prilejuri pierdute, pentru care vom cere mila Domnului. Tocmai de aceea, să ne străduim de pe acum să răspundem cât mai mult iubirii Lui, ridicân­du-ne ori de câte ori am căzut și îndreptând ceea ce încă poate fi îndreptat. Să nu rămânem asemenea bogatului care a avut putința de a iubi și a lăsat-o neîmplinită...

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să fim atenți la suferință, având inimă răbdătoare pentru a o înțe­lege și mâini gata să o slujească. Să ne dăruiască înțelepciunea de a ajuta cu folos și puterea de a păstra demnitatea celui sprijinit. Iar când obosim, să ne înnoiască dragostea; când ne închidem în sine, să ne trezească; când amânăm, să ne amintească prețul zilei de astăzi...

Iar la întâlnirea cu El, să ne învrednicească, prin milostivirea Sa, de bucuria apropierii de sânurile lui Avraam...