Între rugăciune și mare: ritmul blând al Eghinei

Locuitorii din Eghina sunt oameni credincioși. O demonstrează nu doar cele patru mănăstiri de maici găzduite de insulă, ci toate paraclisele întâlnite la fiecare pas. Pe plaje, printre proprietăți, pe străduțe întortocheate sau pe vârfuri de munte. Prin secolul al IX-lea, locuitorii insulei au părăsit zonele de coastă de frica piraților și au construit o cetate pe muntele aflat vizavi de Mănăstirea Sfântului Nectarie. Paleo Chora, cum e azi numit, sau orașul vechi găzduia 365 de bisericuțe, câte una pentru fiecare zi din calendar. Astăzi, printre ruinele cetății părăsite în 1820 se mai păstrează 38 de bisericuțe bizantine pe care le-am străbătut într-o căldură toridă. Deși renumită datorită Sfântului Nectarie, insula a dat Ortodoxiei 11 sfinți.

Eghina. Din cele 277 de insule ale Greciei, este poate cea mai renumită. Un renume adus fără îndoială de Sfântul Nectarie și mănăstirea înființată de acesta pe micuța insulă. În plină vară, Eghina este invadată de români și sârbi deopotrivă. Vapoarele care pleacă din portul Pireu de la marginea de sud-vest a Atenei nu contenesc, mai ales în plină vară, să transporte miile de turiști către insula Sfântului Nectarie. Așa se face că pe la 6:30 dimineața ajung primele autocare în poarta Mănăstirii „Sfânta Treime“. În plină vară, când soarele de dimineață anunță zile dogoritoare specifice Greciei, fără murmur, cu o naturalețe cum rar am mai văzut, zecile de oameni își găsesc locuri umbrite pentru a participa la Sfânta Liturghie. Biserica ridicată de Sfântul Nectarie pare mică, însă curtea mănăstirii nu e decât o extensie a lăcașului atât de iubit în întreaga Ortodoxie. Mulți dintre cei care ajung la Mănăstirea „Sfânta Treime” sunt suflete care caută alinare. Și cum altfel, căci Sfântul Nec­tarie așteaptă parcă, personal, fiecare om pentru a-l odihni. Unii vin, așa cum probabil vă așteptați, pentru a cere vindecarea de cancer. Am întâlnit persoane care, după ce au pierdut orice speranță prin secțiile de oncologie ale spitalelor, au găsit vindecare plecându-și genunchii la racla ce adăpos­tește moaștele sfântului. „Așa arătam acum doi ani”, îmi arată o fotografie o tânără din România. Uitându-mă la ea, nu găsesc nici o asemănare între umbra palidă din fotografie, cu țeasta dezvelită de păr, și tânăra de 26 de ani ce ține poza în mână. Dincolo de frumusețea specifică tinereții răzbate pe chipul ei o lumină lăuntrică. „Pentru rugăciunile sfântului nu mai am nimic. Azi sunt sănătoasă. Am venit să mulțu­mesc”, mă lămurește ea. Oamenii se împrietenesc ușor în curtea mănăstirii și ies la iveală tot felul de povești dramatice. Mame care nu puteau zămisli aduc micuții la închinare. Aș putea spune că pe parcursul zilei, în curtea mănăstirii, zburdă Nectărei și Nectarii de toate vârstele. E o atmosferă extrem de firească. După Sfânta Liturghie, unii dau buzna în magazinul mănăstirii pentru a-și lua câte o amintire - iconițe, brelocuri, cărți, metanii - cam tot ce poți găsi într-un astfel de loc. Miroase cople­șitor a tămâie. Și deși merg de foarte mulți ani în Eghina, mirosul de tâmăie de la Sfântul Nectarie e același - o aromă dulce de iasomie, asemănător cu cel pe care sfân­tul îl dă în dar, atunci când crede de cuviință, celor ce sărută moaștele sale.

Eghina - Athosul feminin

Dacă la sosirea Sfântului Nectarie pe insulă singura mănăstire funcțională era cea denumită după icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, „Hrisoleontisa”, astăzi, în Eghina se află în total 4 mănăstiri, toate de maici. De altfel, în timpul vieții, Sfântul Nectarie a precizat de multe ori că dorește să transforme insula într-o oază a monahismulului feminin. Localnicii povestesc că sfântul a vizitat o dată, împreună cu câteva maici, ruinele Bisericii Sfântului Mina, aflată în partea de sud-vest a insulei, într-o zonă împădurită cu pini, chiar sub zona templului antic Afea, deasupra satului de coastă Agia Marina. În jur erau doar ruine, iar în biserică se adăposteau păstorii din zonă când ajungeau pe acolo cu turmele de capre și oi. După momente de intensă rugăciune, sfântul ar fi exclamat: „Simt mireasmă de tămâie. Într-o zi, aici, va fi o oază de rugăciune”. Cu adevărat, în 1956, Sfântul Amfilohie, de altfel ucenic al Sfântului Nectarie, a înființat în acest loc mănăstirea de maici „Sfântul Mina”. O adevărată oază de liniște, dar și de ospitalitate. Maicile de aici m-au surprins nu doar datorită cântârii de la slujbe, pentru care erau deja renumite, ci și pentru căldura su­fle­tească, deschiderea cu care m-au primit și dispoziția de a sta împreună la un pahar cu apă rece, o tratație tradițională cu rahat și o discuție reconfortantă.

La poalele Mănăstirii Sfântului Nectarie se află o altă mănăstire de maici, cea a Sfintei Ecaterina. E un loc modest, dar îngrijit, unde locuiesc astăzi doar câteva maici. Așezământul a fost înființat în anul 1917 din inițiativa Sfântului Nectarie, la cererea câtorva maici din obștea sa care doreau să trăiască într-un loc mai retras. Cu toate acestea, așezarea a cunoscut adevărata sa dezvoltare abia între anii 1950 și 1960, sub îndrumarea Sfântului Amfilohie. M-am închinat aici la mâna Sfintei Ecaterina și m-am bucurat de privirea pătrunzătoare a gherontisei.

Mănăstirea „Hrisoleontisa” - cetatea de liniște din inima Eghinei

Așezată pe o culme împădurită din centrul insulei Eghina, departe de forfota portului și a plajelor estivale, Mănăstirea „Hrisoleontisa” pare mai degrabă o cetate medievală decât un lăcaș de cult. Cu ziduri groase, turnuri de observație și o curte interioară plină de portocali, acest așeză­mânt monahal fortificat ascunde o istorie veche de secole, dar și o atmosferă profundă, de retragere spirituală. Fondată între 1600 și 1614, pe ruinele unei mănăstiri mai vechi din 1403, „Hrisoleontisa” a fost construită în interiorul insulei, într-un loc strategic ales de mohani pentru a scăpa de raidurile pira­ților otomani. Tradiția spune că uneltele de construcție au fost găsite în mod misterios, trei zile la rând, în același loc - semn că acolo trebuia ridicată noua mănăstire. Turnul central, înalt de aproape 20 de metri, veghează și astăzi peste incinta cu formă pătrată, adăpostind biserica principală, reconstruită în 1808 și împodobită cu un iconostas sculptat în lemn din 1814. În timpul Revoluției de la 1821, mănăstirea a oferit sprijin logistic și spiritual luptătorilor eleni, însă, după obținerea inde­pen­denței, o mare parte din pro­prietățile sale - inclusiv insula Moni - au fost confiscate, afectând grav statutul economic al comu­nității monahale. De altfel, numele așezării monahale se împle­tește cu cel al unei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Este cunoscut că Sfântul Nectarie a urcat spre finalul vieții la această mănăstire, pentru a se ruga la această icoană. Aici a primit încredințarea că s-a apropiat vremea plecării sale din această lume. La câteva sute de metri mai jos de mănăstire, co­pleșit de durere, sfântul a coborât de pe măgăruș, s-a rugat și a binecuvântat pentru ultima dată Eghina. Pe locul acesta, ce dezve­lește o frumoasă panoramă a insulei, a fost plasată o icoană a sfân­tului, în amintirea acestui moment. Atât de legată e viața monahală feminină din Eghina de Sfântul Nectarie, încât nu e de mirare că, în anul 1935, „Hrisoleontisa”, aflată în părăsire, devine mănăstire de maici. Câteva călugărițe venite de la Mănăstirea Sfântului Nectarie i-au dat un nou început, iar, de atunci, locul a rămas un centru de rugăciune liniștit și viu. Astăzi, vizitatorii pot descoperi aici nu doar o frescă a credinței ortodoxe, ci și o fereastră spre o lume în care timpul pare suspendat. Pe lângă Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Hrisoleontisa” - în traducere „Preasfânta Leului de Aur”, mănăstirea găzduiește câteva paraclise închinate Sfinților Athanasie, Leontie, Apostolilor Petru și Pavel și Mariei Magdalena. În fiecare an, la 15 august, cu ocazia praznicului Adormirii Maicii Dom­nului, zeci de pelerini se adună aici, umplând curtea de lumânări, cântări și miros de tămâie. Dintre toate lăcașurile de pe insulă, „Hrisoleontisa” nu impresionează prin opulență, ci prin rigoarea liniștii, prin simplitatea construcției de piatră și rugăciune. Este un loc în care sufletul se poate adăposti, la propriu și la figurat, între zidurile unei istorii care încă respiră.

Plaja cu păuni și cerbi

Unele chipuri pe care le zărești dimineața la slujbe apar răzleț după-amiaza pe plajele insulei. Și da, insula e înconjurată de ochiuri de plajă menite să răcorească oamenii înfierbântați de soarele arzător al verilor grecești. Aș putea face un top al plajelor insulei, însă ar fi nedrept, pentru că fiecare are frumusețea ei. Unele mai amenajate, altele mai sălbatice, însă cu o apă limpede ce lasă să strălucească în lumina verii fiecare petricică sau peștisor de pe fundul mării. Poate cea mai prietenoasă pentru familii rămâne cea din Marathona, și asta pentru că apa rămâne până la glezna unui adult pentru cel puțin 100 de metri. Am văzut atât de multe familii de români pe această plajă, încât părea că am plecat la mare cu un oraș de conaționali. Oamenii sunt relaxați și condițiile pentru toate buzunarele. De la șezlonguri de 8 euro pe zi sau preț de o consumație la barul tavernei cu umbreluțe înfipte în buza mării, până la locuri libere pentru aruncat prosopul pe nisipul ce arde tălpile la propriu. La categoria plaje spectaculoase intră cea de pe insula Moni. Un petic de pământ ascuns între valuri, la doar jumătate de oră de plutit cu bărcile-taxi ce leagă Eghina de necunoscut. Nelocuită de oameni, dar vie - căprioarele și păunii domnesc nestingheriți aici, într-un echilibru blând între sălbăticie și liniște. În toiul verii, când căldura devine ca un jar arzător, sute de suflete traversează marea pentru a se pierde, măcar pentru câteva ore, într-o imagine desprinsă dintr-o lume suspendată - o lume care nu pare a fi de aici, unde timpul se oprește și natura redevine stăpână. Și cum altfel, când oamenii se bucură de soare printre păunii și căprioarele ce se plimbă liniștite ca și cum ar fi mai mult decât necesar să se contopească în același tablou. Aici mirosul mării se contopește cu cel al pădurilor de pin.

Insula fisticului și locul de naștere al ciocolatei Dubai

Localnicii sunt prietenoși din cale-afară și recunoscători turiș­tilor români. „Voi sunteți altfel. Mergeți și la Sfântul Nectarie, sus la mănăstire, însă ne ajutați și să trăim, că veniți la mare”, mă îm­bră­țișează o doamnă, în timp ce îmi vinde suvenire. „Vrei fistic? Pentru români am prețuri speciale”, mă ademenește Maria Zois, la magazinul ei aflat în port. Dionisos e mai mult un stand în aer liber, însă ticsit cu produse realizate din fistic - de la dul­ceață, miere cu fistic, rahat, napolitane, biscuiți, lichior, înghe­țată, până la halviță sau pesto. Am găsit în magazinul Mariei și celebra cremă care umple ciocolatele Dubai, dar și un alt produs de lux, uleiul de fistic, al cărui preț ajunge la 200 de euro per litru. Și da, mă lămu­rește Maria, pe insulă se face ciocolată umplută cu cremă de fistic, cu mult înainte ca ciocolata Dubai să devină celebră. Cu o sinceritate uimitoare, femeia îmi povestește, în timp ce vinde marfa clienților de toate naționali­tă­țile, cât de recunoscătoare este Sfântului Nectarie. „Sunt din Athena, dar m-am căsătorit aici, în Eghina. Am început să lucrez la afacerea cu fistic a familiei soțului cu 20 de ani în urmă. Locuind în Atena, auzisem de Sfântul Nectarie, însă nu am înțeles cât de mare e până în momentul în care, lucrând aici, am văzut, de hramul sfântului, cele 100 de autocare cu pelerini veniți la sărbătoare. Dintre acestea, 80 erau din România. Am realizat atunci cât de mult îl iubiți voi pe sfântul. Pot să spun că, prin Sfântul Nectarie, datorez parte din succesul afacerii noastre vouă, românilor. De aceea, pentru voi, noi avem prețuri speciale, cu discount”, mă lămurește Maria, lansând invitația de a vedea halele cu temperaturi controlate în care se păstrează tonele de fistic. Într-o făbricuță elegantă, la cele mai înalte standarde, se produc toate deliciile vândute mai apoi în țări ca Germania, Belgia, Franța, Italia și SUA. Mai mult, mă asigură George, managerul fabricii, fisticul prăjit în laboratoarele făbri­cuței este la cele mai înalte standarde și după rețetele vechi, tra­diționale, fiind folosite sare de mare grecească din Mesolóngi și suc de lămâie proaspăt stors la fiecare lot prăjit. „Fără chimicale. Încercăm să nu folosim conservanți, ulei de palmier sau chimicale și avem un control strict asupra pesticidelor utilizate la produsele noastre”, precizează George. Fabrica familiei Zois prelucrează anual cam 150 de tone din cele 400 de tone recoltate pe insulă anual. Fisticul de Eghina este un sortiment aparte, recunoscut pentru aroma sa intensă, textura crocantă și gustul ușor dulceag care îl diferențiază de alte tipuri de fistic cultivate în lume. Crescut pe solurile vulcanice ale insulei Eghina și în bătaia constantă a vânturilor marine, acest fistic a obținut denumirea de origine protejată (D.O.P.) din partea Uniunii Europene, fiind considerat un produs emblematic al Greciei. În a doua jumătate a lunii septembrie, insula găzdu­iește și un Festival al Fisticului, aflat anul acesta la a 16-a ediție. Realitatea e că a­proa­pe în orice gospodărie a insu­lei găsești câțiva copaci de fistic, fără să precizăm numeroasele ­livezi presărate chiar și printre plaje.

Despărțirea de Eghina lasă în urmă un gol tăcut, ca o rugăciune neterminată șoptită în amurg. Insula aceasta - cu mănăstirile ei scăldate în lumină, cu păunii ce păzesc liniștea plajelor și aroma dulce de fistic și tămâie - mi-a devenit mai mult decât popas, mi-a devenit dor. De fiecare dată plec cu făgăduința întoarcerii. Vă chem cu drag să poposiți aici măcar o zi, să vă lăsați atinși de tihna ei și poate, la plecare, să simțiți același dor.