Între strictețe și îngăduință
Îndemnul Mântuitorului „Cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Mt 5,37) reverberează în chip neașteptat în deșertul egiptean. Avva Iosif de la Panefisi a fost întrebat cum ar trebui frații să‑i primească pe străini: să respecte cu ei rânduiala proprie, obișnuită, ori să fie mai îngăduitori și să lase de la ei. Bătrânul a pus la cale un scenariu ilustrativ. S‑a perindat prin fața ucenicilor îmbrăcat în haine de cerșetor, apoi în hainele lui obișnuite, și i‑a întrebat dacă s‑a schimbat la față în vreun fel când purta haine zdrențăroase. După aceea le‑a zis fraților: „Eu sunt același în amândouă hainele, nici prima nu m‑a schimbat, nici a doua nu mi‑a stricat. La fel trebuie să facem când îi primim pe frații străini, după sfânta Evanghelie. Căci se spune: Dați Cezarului ce‑i al Cezarului și lui Dumnezeu ce‑i al lui Dumnezeu. Când vin frații în ospeție, îi vom primi cu toată îndrăzneala; iar când suntem singuri, rămânem cu plânsul”. Avva Iosif confirmă prin gândul său intuiția fraților și cu toții dau slavă lui Dumnezeu.
Bătrânul, cu exemplul său, îi îndeamnă pe frați să fie consecvenți cu ei înșiși, indiferent dacă îi primesc pe străini cu dragoste ori se nevoiesc în singurătate. Nimic exterior nu ne afectează cu adevărat. Nu e nevoie să ne afișăm trăirile, să facem paradă cu asceza pe care o practicăm. Ba dimpotrivă, cu cât sunt mai mari eforturile și nevoința, cu atât în logica duhovnicească ele tind să rămână mai tăinuite. Mereu îi vedem pe asceții deșertului cum folosesc o dublă măsură. Sunt deschiși către ceilalți, pe care îi primesc cu dragoste, dar sunt aspri cu ei înșiși. E felul lor de a da Cezarului cele cuvenite Cezarului și lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu. Această dublă măsură arată dragostea de Dumnezeu și de aproapele. Din dragoste de Dumnezeu, nevoitorii se supun pe ei înșiși la constrângeri și lipsuri, iar din dragoste de aproapele îi primesc pe frați cu multă îngăduință și renunță, pentru ei, la regulile obișnuite.
Supremația permanentă a persoanei în fața regulii este gândul care ordonează viața Părinților deșertului. Iar un asemenea precept are ecourile lui până în zilele noastre. Moștenirea istorică și tradiția au făcut să se sedimenteze reguli de comportament în diferite situații, care, în loc să faciliteze relațiile dintre oameni, sfârșesc prin a le complica. E firesc ca într‑o mănăstire masa să se desfășoare în ordine, iar fiecare participant să știe clar ce are de făcut. Totuși, pentru un străin detaliile prea multe pot să genereze confuzie. Într‑o asemenea situație s‑a găsit și un străin, la prânz într‑o mănăstire cu lungă tradiție și reguli precise. Stresat, preocupat să nu cumva să greșească vreo mișcare, să termine înainte de clopoțelul de final al starețului, a înfulecat și coliva care îi era pusă înainte, fără să aștepte să fie binecuvântată. A trebuit să suporte privirile severe și aerul de superioritate al câtorva comeseni, până când unul dintre monahii respectați din obște a făcut același lucru pe care l‑a făcut și străinul: a mâncat coliva nebinecuvântată. A încălcat o rânduială pe care o cunoștea foarte bine, din solidaritate cu un necunoscut, care se afla la masă. A fost solidar cu celălalt în inadecvarea lui. În loc să îl mustre, își asumă greșeala alături de el. Niciodată regula (mai ales când vorbim despre detalii nesemnificative) nu este superioară persoanei. Acesta este raportul ideal dintre strictețe și îngăduință, în atmosfera discernământului și a dragostei.