Între viaţă şi moarte

Pentru sfântul şi teologul sârb Justin Popovici problemele şi impasurile lumii se rezumă la problema omului, iar aceasta se lămureşte în taina Dumnezeului-om, a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Mântuirea lumii şi a omului prin Fiul lui Dumnezeu este denumită "filozofia Dumnezeului-om" sau a divino-umanismului care se opune filozofiei "omului umanist", a omului gol, sub semnul morţii. Părintele Justin Popovici, în articolul din 1936 numit "Între două filozofii", arată că fundamentul omului este viaţa, iar ameninţarea sunt moartea şi ura.

 

 

 

 

 

Părintele Justin Popovici spune că moartea este arma pe care omul a născocit-o împotriva sa, creaţia omului care distruge pe nefericitul ei făcător, cea care produce atâta amar omului. Ea este izvorul nesecat al tuturor durerilor şi din ea purcede tragedia vieţii. "Viaţa pământească a omului nu este altceva decât o neîncetată luptă cu moartea, cu înainte-mergătorii ei, cu însoţitorii ei şi cu oştirile ei. Aici nu există nicicând armistiţiu, şi cu atât mai puţin pace. Moartea atacă necontenit pe om şi din afară, şi dinăuntru. Cum? În ce fel? Din afară prin ispite, iar dinăuntru prin bolile văzute şi nevăzute. Şi toate acestea, ispitele, păcatele, bolile, nu sunt nimic altceva decât dinţii morţii care devorează neîncetat pe om şi din afară, şi dinăuntru. Lucru grozav este că nu îi devoră numai trupul, ci şi sufletul, mintea şi conştiinţa."

 

 

 

 

Hristos este singurul iubitor de oameni

 

 

 

 

Păcatul şi moartea lipsesc viaţa umană de sens, o "de-logosifică", după expresia părintelui Justin Popovici, şi nu numai viaţa umană, ci viaţa întregii lumi. O îndepărtează de raţionalitate şi finalitatea pe care Dumnezeu a dat-o creaţiei de la începutul ei. Departe de Învierea lui Hristos, omul se simte gol şi singur, rupt de legăturile de iubire şi solidaritate cu semenii şi de solidaritatea cu întreaga creaţie, cu lumea care îi pare potrivnică şi ameninţătoare. În mintea unui astfel de om, moartea devine o ameninţare care se întrupează în semenii săi, în lume, iar lupta lui este să se salveze şi să supravieţuiască faţă de aceştia. "Unde se găseşte moarte, acolo nu este bucurie adevărată. Cu alte cuvinte, unde este Hristos absent, acolo nu este bucurie adevărată. În delirul, în beţia plăcerii păcatului, oamenii proclamă drept bucurie a vieţii nenumărate prostii şi meschină-rii. Şi, într-adevăr, prostie şi meschinărie sunt orice lucru care îndepărtează pe om de Hristos, care nu-i asigură sfinţenia şi nemurirea lui Hristos. Şi încă ceva: unde este moarte, acolo nu există nici adevăr, nici dreptate, nici iubire reală. Numai cel care învinge moartea şi izbăveşte neamul omenesc de moarte are iubire adevărată. Ce iubire este aceea care nu izbăveşte de moarte pe cel pe care-l iubeşte? Pentru aceasta Hristos este Singurul iubitor de oameni." Timpul şi fratele timpului, spaţiul, sunt pentru om jugurile apăsătoare, pentru că despart ceea ce trebuia să fie unit, despart pe om de Dumnezeu şi pe om de om, dar ele sunt îngrozitoare pentru că moartea şi păca-tul le-au făcut potrivnice omului. "Când însă cu puterea Domnului Hristos legăturile de plumb ale păcatului şi morţii sunt înlăturate din fiinţa vieţii şi a existenţei, atunci jugul vieţii devine bun şi povara uşoară. Mai mult, viaţa se schimbă atunci în bucurie, iar existenţa în veselie. E vorba de acea bucurie a vieţii şi existenţei care nu încetează nici în viaţa aceasta, nici în viaţa cealaltă."

 

 

 

 

Simţirea integrală a lumii ajunge la deplinătatea şi integralitatea omului

 

 

 

 

De ce este păcatul ameninţarea omului? Pentru că răul pământesc prefaţează şi pregăteşte răul veşnic, pentru că păcatul de aici este un preambul şi o pregătire a împărăţiei veşnice a păcatului. Păcatul rupe timpul şi spaţiul de veşnicia lui Dumnezeu şi-l închide pe om în acest timp al căderii. El este prizonierul propriilor eşecuri, propriilor griji. "Păcatul a rupt această unitate a timpului şi a veşniciei care există în fiinţa omului şi a deschis în om o prăpastie îngrozitoare între ceea ce este în timp şi ceea ce este în veşnicie, prăpastie în care se prăbuşesc statornic gândul şi simţirea omului. Păcatul are o putere potrivnică lui Dumnezeu şi potrivnică anti-logosică, de-divinizează pe om şi de-logosifică pe om şi-l face un nonsens." Gândurile meschine, simţămintele mici sunt semne că omul este rupt de lume şi de semeni, într-un timp rupt de veşnicie, unde singura valoare este supravieţuirea unui moment, neştiind că moartea nu poate fi biruită. "De aici vine şi faptul că există atât de mulţi oameni cu gânduri meschine, cu gânduri mici care nu pot să iasă din ei înşişi şi să ajungă la altul. Schilodite şi mutilate de iubirea de sine, gândurile şi simţămintele egoismului nu mai recunosc nici omul, nici pe Dumnezeu, pentru că nu mai ajung la ceea ce este veşnic, la ceea ce este divino-uman. Desfiinţând păcatul, Dumnezeul-om Hristos a făcut, El cel dintâi, o punte peste prăpastia pe care păcatul a creat-o între timp şi veşnicie, între om şi Dumnezeu, între om şi celelalte fiinţe. În acest fel a restabilit în conştiinţa şi simţirea omului unitatea dintre om şi Dumnezeu, dintre timp şi veşnicie, între lumea aceasta şi lumea cealaltă. De aceea, când luptă împotriva păcatelor, oamenii care au Duhul şi credinţa lui Hristos se luptă să restabilească în ei simţirea deplină şi integrală a lumii ca să ajungă la deplinătatea şi integralitatea omului." Conştiinţa "atoateunităţii" şi a solidarităţii omului cu întreaga creaţie şi a unităţii omului cu puterile de sus, cu Dumnezeu prin Dumnezeu-omul Hristos este suportul şi baza existenţei optimiste a omului, a ancorării lui în veşnicie şi imboldul iubirii. Într-o astfel de conştiinţă şi stare se cunosc milostivirea lui Hristos şi compasiunea Sa pentru lume, iubirea Lui fiind la propriu singura mântuire a păcătoşilor şi slava drepţilor. "În această iubire a lui Hristos se găseşte toată filozofia optimismului veşnic, tot aşa cum în ura satanică se găseşte toată filozofia pesimismului ucigător de oameni. Iar în faţa omului se ridică atât una, cât şi cealaltă."

 

 

Teolog dogmatist al Bisericii Ortodoxe Sârbe

 

 

Sfântul Justin Popovici s-a născut pe 6 aprilie 1894 la Vranje în Serbia şi a murit pe 7 aprilie 1979 la Mănăstirea sârbească Celije. Este considerat cel mai mare teolog sârb al secolului XX alături de Sfântul Nicolae Velimirovici, al cărui ucenic a fost. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă din Serbia pe 2 mai 2010. Contribuţia sa teologică remarcabilă este în domeniul teologiei dogmatice, unde, la fel ca părintele Dumitru Stăniloae, a urmat linia revenirii la gândirea şi la teologia Sfinţilor Părinţi. Părintele Justin a fost profesor de dogmatică la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Belgrad, între 1934 şi 1945. În perioada comunistă a trăit la Mănăstirea Celije sub o supraveghere strictă a Securităţii sârbeşti, fiind cunoscut pentru poziţia sa anticomunistă pe care a exprimat-o public de mai multe ori. Cea mai importantă lucrare a părintelui Justin Popovici este "Dogmatica Bisericii Ortodoxe" în trei volume.