Învăţământul universitar, între onestitate şi performanţă

În vara anului 2011, învăţamântul românesc a fost trezit din somnolenţă de două evenimente majore ale căror ecouri nu se vor stinge prea curând. Mai întâi, a fost momentul adevărului pentru o sesiune de bacalaureat cu cea mai mică rată de promovabilitate după 1989, de aproape 45%. Consemnul general transmis spre toate şcolile de la centru şi din teritoriu a fost: stop fraudei şi rezultatelor mincinoase! Corectitudinea introdusă în învăţământul preuniversitar a avut corespondent şi în cel universitar. Acum câteva zile au căzut măştile şi de pe universităţile româneşti, multe dintre ele funcţionând nestingherit de ani buni după principiul rentabilităţii sau al fabricilor de diplome. Evaluarea făcută de Asociaţia Universităţilor Europene a adus expertiză, obiectivitate şi credibilitate externă. Ce a decis această asociaţie? Că doar 12 din cele aproximativ 90 de universităţi româneşti sunt de categoria I, adică de cercetare avansată şi educaţie, care pot organiza de la licenţe până la doctorate. În schimb, peste 50% dintre universităţile româneşti intră în categoria a III-a, adică sunt de o calitate inferioară. Toate universităţile particulare fac parte din această a treia categorie. Este un adevăr rostit şi pus pe hârtie pentru prima dată cu subiect şi predicat, fără teama de consecinţe electorale şi financiare însemnate. Rectorii universităţilor private sunt nemulţumiţi. Fabricile lor private de diplome generau profituri anuale uriaşe, de care nu erau străini mulţi politicieni români. Pe termen mediu, asta înseamnă că universităţile private riscă să piardă dreptul de a organiza masterate şi doctorate, şi astfel să piardă surse importante de venit. O altă pierdere ar fi la nivelul imaginii: viitorii studenţi s-ar putea reorienta către instituţii mai bine cotate. Avându-se în vedere şi corelarea universităţilor cu piaţa muncii, angajabilitatea fiind în curând un criteriu important de evaluare, în timp şi în România va conta dacă ai terminat studiile la o universitate obscură sau la una de prestigiu.

Prin urmare, învăţământul superior românesc are şansa de a se elibera de mediocritatea impusă de universităţile private care controlau Ministerul Educaţiei şi Parlamentul României. Dacă nu se va întâmpla acest lucru, o diplomă de licenţă va rămâne într-o inflaţie de hârtii cu antet numai bune de pus în ramă. Pe termen lung, întregul sistem trebuie reformat, dar nu trebuie pus accent doar pe competenţe, ci şi pe abilităţile de bază şi pe sistemul de valori, aşa cum se întâmplă în străinătate. Un posibil motiv al dezinteresului pentru studiu se explică prin promovarea până la saturaţie a unor false modele. Tinerii văd la televizor că se pot face cariere bănoase şi fără carte prea multă. Trăim într-o cultură ce idolatrizează facilul, în detrimentul râvnei, atitudinii consecvente, determinate, ce poate oferi cele mai multe garanţii de reuşită în viaţă. Trebuie să avem curajul de a spune copiilor noştri că în viitorul apropiat succesul fără educaţie va deveni un accident tot mai rar. Dacă ideea de cultură şi de ştiinţă a ajuns marginală şi demodată, dacă e mai profitabil orice altceva decât şcoala, dacă bunul-simţ, decenţa, respectul, competenţa şi onestitatea au ajuns să fie privite ca fiind depăşite de generaţii care consideră şcoala o corvoadă şi nu o şansă, atunci, chiar dacă am avea prosperitate, stabilitate economică şi nici un duşman la graniţe, tot ne-am prăbuşi. Pentru că nu economia reprezintă problema fundamentală, ci oamenii. Iar şcoala asta face, creează oameni, conştiinţe care să poată face faţă greutăţilor, să caute binele, nu răul, cinstea, nu minciuna, oameni care să găsească soluţii problemelor cu care ne confruntăm. Chiar dacă în fiecare zi viaţa ne demonstrează că valorile noastre n-au aproape nici o noimă, noi trebuie să continuăm să credem în ele. Fundamentalismul axiologic în situaţii-limită te salvează. Aşadar, performanţa în educaţie presupune o transmitere nu doar de informaţii, ci şi de atitudini, un anume fel de a privi şi de a înţelege lucrurile. Concepţia noastră asupra universităţii nu ar mai trebui să rămână autoritară; deseori îi vedem pe studenţi ca pe nişte supuşi mici şi natural recalcitranţi, care nici nu au voie în facultate decât pe scări separate, ceea ce ne face să ratăm întreaga noastră abordare pedagogică. Nimeni nu învaţă bine cu de-a sila. Educaţia e o relaţie între oameni, nu un vaccin în care veterinarul leagă animalul de stâlp şi îl injectează cu sila. Buna educaţie se fondează pe interes, fie că e vorba de interesul de a învăţa o meserie sau de a te distra. Pentru majoritatea oamenilor, interesul e cel mai solid temei al educaţiei şi universitatea trebuie organizată astfel ca orice se predă să fie interesant şi folositor.